Rămășițe din 2012

Pentru mine scrisul e terapeutic. La propriu: mă vindecă, scade tensiunea arterială, micșorează aciditatea gastrică etc :) 
Când mă simt nedreptățită, când revolta îmi fierbe în gât și în suflet scriu și asta mă eliberează de furie, de resentimente și cu atât mai mult poezia. Când scriu poezie se petrece ceva în plus, o transformare alchimică a emoțiilor și gândurilor negative în iertare și speranță și chiar iubire. E mai mult decât vindecare... Încercați singuri, nu spun mai mult...
Așadar, rămășițele din 2012: o poezie pe care am scris-o ca să scap de senzația de sufocare   și, atunci când i-am citit-o lui Tibi (soțul meu) întrebându-l dacă să o pun pe blog, a zis mai în glumă, mai în serios "Pune-o de revelion" și... iată-mă. Plus o a doua poezie scrisă după ce mă vindecasem cu prima.
M-am hotărât să scriu pe blog ceva mai mult decât poezii după ce un mare maestru pe care cu cinste, după mulți și grei ani îl pot numi prieten - nu spun cine e, persoană importantă, becher - mi-a scris într-un mesaj de Crăciun:
"Numai tu știi cu adevărat ce e ascuns în sufletul tău atât de încuiat cu un lacăt mare și gros. Oricum poate că zidul se va sfărâma într-o zi și vei ieși la lumină cu tot ce ai mai bun de oferit."

Eu nu mă știu înlănțuită, dar mi s-a întâmplat ca omul ăsta să aibă dreptate în ce mă privește dincolo de înțelegerea mea și nu numai a mea, așa că m-am hotărât să-i iau în serios vorbele acționând. Iată-mă încercând să ies la lumină. Oare ce am de oferit?


30.10.2012 - atunci am scris poezia asta care se numește
                        

                        BALADA ACTORILOR

E plin de victime pe scena goală.
Actorii rupți în coate sunt huliți.
Nu publicul e cel care se aude.
Maimarii lumii noastre, voi grăiți?

Din guși și riduri ale conștiinței
Țâșnesc azi demonii codați
Care dansează tropăind frenetic
Peste actorii ce-și doresc deja a fi uitați.

Și nu e scândura ce-și cere jertfa.
Ei îi ajunge jugul unui rol.
Ceimari sunt cei ce mânuiesc cravașa
Cu-n rânjet mulțumit - totul e-al lor.

Actorii-maidanezi se adună-n haite
Și urlă a pustiu de sens înalt.
Doar Shakespeare îi aude peste veacuri
Ceimari dorm bine, în palate de asfalt.

Singurul vis le e orizontala-n somnul lor
Căci au uitat privirea să-și înalțe.
De sus Cehov zâmbește, pregătind Livada
În care-ajung actorii-atunci când mor.


Vindecată, am avut puterea să descriu unul din cele mai puternice și intime momente din viața mea de artist. Câțiva colegi din lumea teatrului au fost atunci martori și participanți activi ai întâmplării mele care mă va urmări probabil până la sfârșitul zilelor: am trăit o experiență șamanică lucrând o poezie a lui Eminescu. Râde cineva? Zâmbește măcar? Vă rog, simțiți-vă bine... Și acum, descrierea poetică:


MOMENT DE GRAȚIE

Carnea fierbe, atinsă de cuvânt.
Țâșnesc din ea scântei de sens,
Fragmente de idee plămădite din pământ.

Trupul întreg vibrează armonizat cu duhul
Ce, mai presus de astăzi,
Își veșnicește suflul.

În arderea nebună a trupului ce sunt
Simțit-am pentr-o clipă cum și cer și pământ
Se întâlnesc prin sinea-mi.
În cuvânt.