luni, 6 august 2018

SUFLET VEGETAL



Noi nu ne-am întâlnit
Pe suprafața alunecoasă
A acestei lumi.

Am fost o maestră a patinajului,
N-am rămas cu multe vânătăi.
N-am căzut dar nici n-am zburat.
Doar am obosit de arabescuri
La orizontală.
A venit momentul în care
Am început să văd
Ce se ascunde sub..., în...,
Dedesubtul pojghiței întâlnirii.
Am vrut să pipăi rădăcinile ființei.
Așa am dezvoltat un simț nou:
Cu fire lungi de suflet,
Încerc să înțeleg substanța celuilalt.

Noi nu ne-am întâlnit
Pe suprafața alunecoasă a acestei lumi
Ci în adâncul ei
Și ne-am recunoscut
Fără să ne privim la suprafață:
Substanță vegetală, flexibilă, lemnoasă,
Crescând doar spre lumină.

Așa doar, împletiți, am depășit -
Urcând spre cer - orizontala.



miercuri, 11 iulie 2018

LUCIDITATE


Luciditatea doare.
Deși e doar un termen inventat...
Pe mine mă lasă fierbinte.
Luciditatea ar trebui să fie rece.
Să te lase rece. Neatins.
Și-atunci unde mai e
Viața? Ea e caldă.
Colcăie. E informă
Și neformală, și impură.
E.
Privind cu luciditate viața,
Nu mai apuci s-o trăiești...
Doar te prefaci c-o prinzi
Într-o privire.
Să te prefaci -
Câtă pierdere de timp!
Noroc că n-am treabă
Cu cronologia
Și succesiunea!

marți, 10 iulie 2018

ÎNCĂ



Am fost odată ca niciodată,
Ca-n fiecare clipă, alta.
A fost odată ca niciodată,
Cu ochii albaștri și blânzi.
Am fost odată ca niciodată,
Curajoasă și nebună.
A fost odată ca niciodată,
Și tânăr și bătrân și blând.
Am fost o dată ca niciodată!
A fost o dată ca niciodată!
Încă suntem...!


FRUMOS



M-am cuibărit în centrul miracolului,
Despre care toți uită că e -
M-am cuibărit în centrul vieții.
Pe suprafața ei alunecă fizionomii,
Lacrimi și zâmbete.
Uneori văd chiar speranțele -
Niște picături strălucitoare
Ce trebuie culese înainte să dispară
În aburul răsuflărilor zilnice.
Alteori văd timpul încolăcit
Cum curge circular de jur împrejur.
Nu mă mai tentează, nu mă mai vrăjește
Să-l  ating ca să mă ia cu el
Smulgându-mă din echilibrul vieții.
M-am cuibărit în centrul miracolului,
Despre care toți uită că e -
Și-atunci n-am cum să-l văd
Pe el, miracolul.
Îl trăiesc și mă trăiește,
Dincolo de cronologie,
Dincolo de suprafață, de circumferință,
Dincolo...
Ce frumos!

marți, 3 iulie 2018

Cine sunt?



- Cine sunt?
Stai că-ţi spun imediat:
Eşti un nume, numele tău!
- Zău? !
Ești genială!
Ești o ratată!
Ești actriță!
Ești româncă!
Ești cetățean european!
Ești suma amintirilor tale.
Ești suma acțiunilor tale.
Ești....
- Sunt.... Cine?
Nu cum, nu ce...!
Sunt. Încă sunt.
Aici.
Sunt orice-aș fi
Întru ce?
Întru adevăr,
Întru binele obștii,
Întru binele lui sau al ei.
Întru viitor....
- Care?
Al cui?
Sunt......................
- Liniște!!!!
Vreau liniștea să aflu:
Poate sunt muzică,
Nuc, picătură de viață,
Privitoarea lunii
Sau cea care doar intuiește sensul....
- Cine sunt?!
 TACI
EȘTI ÎNTREBAREA


luni, 25 iunie 2018

Lecția uitată





Pășeam liniștit prin viața mea,
Încercând să păstrez linia dreaptă.
Puneam o talpă în fața celeilalte
Cu grijă să nu-mi pierd echilibrul.

Drumul nu era clar, doar direcția:
Înainte. Spre ce?
Și, dintr-odată, gravitația a dispărut.
M-am trezit plutind pe deasupra pașilor mei.
M-ai ridicat în aer.
Am uitat să privesc spre pământ
Și mi-am amintit
Bucuria zborului.
Spre cer?

sâmbătă, 23 iunie 2018

CLOVNUL




Clovnul, doar el, aude și înțelege
Șoaptele  lunii.
De-asta e adesea invitat în case înalte,
Goale de sens dar bine iluminate,
Ca să vorbească despre înțelesul melancoliei.
I se înalță un podium, se montează reflectoare,
Se selectează audiența, se mimează ascultarea,
Fără ca publicul să realizeze cât de bine astupate
Îi sunt urechile. Se numără scaunele, se repartizează,
Se ordonă relaxarea și atenția.
Clovnul, luminat din belșug, tace.
Privește spre ferestrele acoperite de draperii somptuoase
Și oftează. Închide ochii.
Buzele i se mișcă a strâmbătură.
Publicul e în delir.

Clovnul, doar el, aude și înțelege
Șoaptele lunii.
E singurul care-a pășit pe apă,
Urmând calea luminii.
De-asta e mereu trist.
De-asta râdem de el.

joi, 21 iunie 2018

Făt-Frumos




Baba-copil din străfundul ființei mele
S-a trezit și-a început să te strige,
Să te caute pe la răspântiile vieții mele...

Eu mă lovesc peste degetele amintirilor
Și încerc s-o conving să tacă rezonabil
Dar pentru că e prea babă (și prea copil) nu aude, nu înțelege,
Continuă să te invoce din vânt sau din adâncul pământului.

- E doar un ocean între noi, nu trebuie să strigi în halul ăsta!
Nu e ca și cum am fi murit deja!  - îi strig, la rândul meu, babei (copil)....

Ea tace. Mă lasă să-mi aud ecoul vorbelor:
- Nu e ca și cum am fi murit deja...
-...    e ca și cum am fi murit deja....
- ........ca și cum am fi murit deja....
-..............și cum am fi murit deja...
-..................cum am fi murit deja...
-..........................am fi murit deja...
-.............................................deja..


vineri, 15 iunie 2018

VIS MARITIM




Am avut un vis:
Vedeam cum oamenii,
Toți oamenii din jurul meu
Au, de fapt, rădăcini;
Ele se scufundă într-o apă,
O mare cu valuri mai line sau mai învolburate....
Oamenii se mișcă plutind la suprafață,
Picioarele lor pășesc înainte sau înapoi,
Îngreunate de inerția subterană a rădăcinilor neștiute.
Ele se-mpletesc, se încurcă uneori, apropiindu-i;
Alteori - se dizolvă, lăsând distanța să se strecoare între ei...
Se hrănesc din marea nevăzută, alcătuită
Din cenușa fluidă a altor rădăcini...

Am avut un vis.
Îl priveam cu ochii deschiși...
Ochii ce n-au nevoie să clipească...

joi, 14 iunie 2018

LUP




A trecut ceva timp
De când n-am mai simțit
Arzându-mi în sânge urletul lupului;
urletul fricii; urletul singurătății;
Urletul  pe care doar luna îl primește,
Și-l convertește alchimic în lumină....
Lumina aburindă a trecerii către dincolo...

A trecut ceva timp
De când nu mi-am înghițit cuvântul,
Ca el să se spargă în infinite cioburi
Și să-mi curgă prin trup scrijellind
Dureri la nivel femto-celular....
Mă dor amintirile, vocalele,
Furișatul privirii. Mă doare clipa,
Scrumiera, foșnetul unei rochii,
Geana tremurândă și minciuna nevinovată...

A trecut ceva timp
De când am uitat că nu știu nimic... de fapt....
Era, probabil, momentul să-mi reamintesc...
Dar doare rău urletul ăsta de lup,
Urletul meu...


miercuri, 6 iunie 2018

NOI, NUCII




Rădăcini de carne și vis, împletite,
Îmi hrănesc ființa de azi.
Nucul cu rădăcini lunatice,
Nucul copilăriei mele,
Și-a întins umbra răcoroasă
Peste mine până când, într-o zi, 
L-am simțit încolțindu-și 
Esența în sufletul meu.
Am devenit copac.
M-am întărit, m-am înrădăcinat,
M-am înfrunzit, am înflorit discret
(ca un nuc, ce sunt) și acum
Roade incomode am început să aflu
Despre mine. Incomode - altora...
Copac cu fruct amar și sămânță tare am devenit...
Înnegresc palme, suport lovituri,
Mă sfărâm în bucăți de coji lemnoase
Ca să mă strecor în cozonaci
Și colive... 
Alcătuire bizară de amar și răcoare,
De negru și verde,
De frunză și vis...
Miez alb și rădăcini în carne...
Plutesc cu luna peste timp
Prin timp, fără timp.
Copac - răbdare întru veșnicie...
În orice vis cu nuc
Eu voi fi, voi rămâne,
Îmi voi încolți umbra răcoroasă
În sufletul alcuiva,
Voi înflori discret florile altuia,
Voi rodi în alt timp curgător...
Noi, nucii, ne vom întâlni mereu,
Repetitiv, în răcoare și-n lună, și-n miez....


joi, 10 mai 2018

Bufonul



Bufonul ți-a furat
Ochelarii, te maimuțărește
În fața oglinzii.
Apoi ți-a furat cuvintele
Și acum nu poți
Decât să privești,
Neputincios,
Cum el vorbește în numele tău.
Ieri i-a convins pe toți
Cei care l-au ascultat
Că nu mai ești în toate mințile.
Azi ți-a furat speranțele...

Bufonul îți spune adevărul.
Îți dă ochelarii,
Cuvintele și speranțele
Înapoi. Acum știi
Ce comori aveai.. mai ai...
Mai ales speranțele...
Bufonul țopăie în jurul tău.
E bine că n-a plecat.
-Stai pe-aproape! - îl rogi.
-N-am cum să plec, stai liniștit!
Îți răspunde, punându-ți
Oglinda în față.
Nu-mi stă rău cu tichie!

luni, 30 aprilie 2018

MINCIUNA

Scamatorul, pentru mine,
Chinuie porumbei și iepuri,
Exersează articulația mâinii și
Pretinde că visează pentru noi...
Am destule vise,
Am avut pisici și câini,
Care-au murit de bătrânețe,
N-am închis nici o zburătoare.

Scamatorul trăiește din aparențe.
Eu trăiesc din minciuna - ficțiune
În care convenția e știută de toți.

Lucrând cu minciuna
Am învățat adevărul.
Lucrând cu adevărul
N-am învățat minciuna,
Am învățat libertatea
Sinelui care nu trebuie
Să dea socoteală decât acțiunii.
Acțiunea nu minte,
Ea e. Cuvântul e
Dar poate minți.

Lucrând cu ficțiunea
Am simțit realitatea.
Lucrând cu visuri
Am înțeles ce vedeam aievea.

Fiecare sine e o sumă
De acțiuni. Există
Acțiunea-cuvânt
Cea mai puțin stăpânită
De om, cea mai simplă - aparent.
Bucata de asemănare
Cu Cel ce ne-a făcut
Stă în capacitatea
De a emite acțiuni,
Acțiuni - cuvinte.
Responsabilitatea lor
Nu e asumată mereu.

Mințim. Bine sau prost.
Cu scop sau fără.
Devenim prizonierii
Propriilor mincuni.

Lasă-mă să-ți smulg cătușele!
Să-ți eliberez gleznele!
Să te învăț că putem scăpa
De propria greutate!
Putem zbura! Putem
Fi liberi! Pare greu,
Pare să nu fie la îndemână mereu
Dar adevărul (atât cât îl știm,
Cât îl putem...) eliberează!

Lasă-mă să te uit
Cum ai fost.
Lasă-mă să te visez
Eliberat de amănunte,
Lasă-mă să te transform
În cea mai bună versiune
A ta. Abia atunci
O să poți să ai curajul
De a-mi spune:
Lasă-mă să zbor!

Și eu nu iubesc nimic mai mult
Pe lumea asta decât să te văd
Desprinzându-te de pământ
Și plutind printre idealuri.

Lasă-mă să fii liber!
Lasă-mă!
Minciuna nu există,
E neant.
Noi suntem.
Suntem?


joi, 26 aprilie 2018

LINIA

În zăpada dintre noi
Cineva a trasat o linie.
E doar o linie.
Eu mereu respect
Regula jocului.
Nu o să trec,
Nu o să sar,
Nu o să pretind
Că nu există
Linia din zăpadă.
O să aștept primăvara
Care topește toate
Limitele.
O să pășesc, eliberată,
Cu grijă pentru primii ghiocei,
Spre tine.
O să-ți ating obrazul
Cu buricele sufletului,
O să-ți adulmec speranțele,
O să-ți adorm fricile,
O să-ți rodesc speranțele,
O să mă împletesc
Cu ființa ta până
Când eu o să devin o parte
Din tine.
La primăvară.
Când linia dintre noi
Nu va mai fi...

Iadul

Mi te interzic
În vise.
Mi te interzic
În prezent.
Mi te strecori
În gânduri.
Mi te insinuezi
În speranțe.
Mi te interzic
În vise
Mi te interzic
În viitor.
Mi te strecori
În cuvinte.
Mi te insinuezi
În amintiri.
Mi te interzic.
Mi te uit.
Mi te reamintești
Iar
Și iar.
Mi te faci
Indispensabil.
Mi te interzic!
Mi te încerc să uit.
Mi te reamintești.
Mi te ivești
De unde credeam
Că te-am uitat,
Că te-am pierdut
În trecut.
Mi te renaști
Din cenușa inimii
Ce nu vrea să se lase
Bătută, înfrântă, ștearsă
De timp.
Mi te plutești
Peste ani
Și viață trăită
Mi te faci
Fantoma veșnicii
Interziceri.
Ești iadul?

miercuri, 4 aprilie 2018

Inimă




Azi am văzut
O inimă
Rănită.
Continua să pulseze
Împroșcând
Lacrimi roșii
Pese chipurile celorlalți,
În paharele lor,
Pe pereți, tablouri
Și flori.
Azi am văzut
O inimă ce pulsa
Încercând să trăiască,
Risipindu-și
Însăși seva vieții.
Logic ar fi
Să te oprești un pic,
Să aștepți ca rana
Să se închidă
Și abia apoi
Să bați din nou.
Logic e
Să mori puțin
Ca să trăiești.
Dar ce înțelege o inimă?

miercuri, 21 martie 2018

COTIDIANUL 2004 - despre copilărie - UN SAT DIN CÂMPIA ROMÂNĂ




Încercând să scriu pentru dumneavoastră câteva gânduri despre copilărie am descoperit cu câtă forță se trezesc din amintire senzațiile acelei lumi. Senzații pe care acum le transform în idei.
LIBERTATEA - Sentimentul libertății totale, născut din fuga prin grâu, cu ochii la berzele ce planează în ralanti pe cerul albastru, deasupra gârlei, satului, bisericii, cimitirului...
BUCURIA DESCOPERIRII - Găseam racul ascuns în gaura din malul râului, cotrobăind pe nevăzute cu mâna înfiptă până la umăr în mâl, sau smulgeam cu putere undița din salcie și bold, ca să agăț murgoiul cu gura rotundă și ochii holbați a reproș, până mă simțeam vinovată și-l aruncam înapoi.
PLĂCEREA INTERZISĂ - de a mânca din aceeași cratiță cu toată familia vecinilor, mâncare de ștevie gătită pe pirostrii, până venea mamaia după mine și mă certa... Dar gostul incredibil de bun îl țin minte și azi!
FORȚA SEMNELOR - șarpele casei încolăcit pe pragul ușii vestea ceva rău, sau vaca ce cădea moartă din senin, sau omida FAPT mare, groasă, mai groasă decât un deget muncit de țăran, dar atât de frumos colorată amintea și atenționa de un păcat săvârșit de cel în curtea căruia apăruse. (Nu era voie s-o omori!)
ACCEPTAREA MORȚII CU SENINĂTATE - ascultam vecinele cum își povesteau liniștite ce haine, prosoape, farfurii și-au pregătit pentru înmormântare, cum și-au ales și cana care va sta plină cu apă pe prispă în primul an după moarte ca să se adape sufletul... Râdeam cu ei împreună (deși aveam deja 14 ani și înțelegeam situația și eu și ei) când, după accidentul de la Cernobîl, zicea unu ”Bă, intră în casă c-au ajuns radiațiile la Videle!” (era cel mai apropiat oraș, la 10 km)
BUCURIA INTENSĂ, PRIMARĂ DE A TRĂI - atunci când stăteam desculță în iarbă, într-o ploaie torențială de vară, cu capul întors spre cer și încercam să țin ochii deschiși ca să văd cum cad stropii grași ce mă loveau pe toată fața.
Acestea sunt câteva flash-uri de imagini și senzații din universul copilăriei mele. Există apoi și amintirile de la bloc, de după ce am început școala și m-am plimbat cu cheia de gât, ca orice orășean, dar sunt mult estompate de evadările din vacanțe.
Ca om m-am format în acel spațiu: un sat din Câmpia Română, într-o casă înaltă de cărămidă, cu o curte numai iarbă și pomi fructiferi, lângă albine, găini și alte viețuitoare. Probabil din cauza asta cred și acum că armonia e posibilă, că dragostea rezolvă mai multe decât ura, că totul are un rost sau un înțeles, că trebuie să te bucuri de viață și să trăiești cu intensitate. Probabil că tot din cauza asta m-am făcut actriță!

duminică, 11 martie 2018

Adânc




În adâncul singurătății
Mă scufund, uneori...
E o cădere lentă, spre liniște.
Îmi salut, în drum, fantomele.
Ele-mi zâmbesc, prietenos de tăcute.
Sunete înăbușite, încetinite,
Pătrund arar, prin verdele transparent
Al singurătății mele.
Au forma literelor, a cuvintelor
Dar nu mai alcătuiesc
Nici un sens.
Pot să le prind între degete
Să le răsucesc, să mă joc cu ele
Și să le abandonez ca pe firele de nisip.
Inclusiv discursul nu-știu-cui.
Lătrăturile unora. Aplauzele.
Laudele - de sine sau de altul.
Judecățile - de sine sau de altul.
Inclusiv ticăitul ceasului.
Inclusiv propriu-mi urlet
De om speriat de singurătate.
Apoi mă abandonez complet
Plutind cu fața spre cer.
Singură cu cerul rămân.
E liniște. E viață.


duminică, 4 februarie 2018

INIMA



Uneori, contextul te obligă
Să-și smulgi inima din piept
Și să o ții în palmă, la vedere,
În clipa aia toți își vor da cu părerea
Despre ea;
”Nici chiar așa, vai, dragă, cum?
Fără rușine și fără perdea
Tu chiar zvâcnești?
Vai, draga mea, dar
Nu poți să pulsezi,
E indecent,
Ne-mai-vorbind-
Ce mai curent
Produci
În preajma-ți!”
(Eu, frica de curent-
Mărturisesc -
N-am înțeles-o niciodată...)
”Păi ai mai pomenit vreo fată
Cu inima pulsândă, permanent?
Mai ia o pauză sau fă ceva
Cu cordul cel rebel
Din mâna ta!”

Uităm de inimă mereu
Și-așa pare normal.
De fapt, e greu
Să-ți amintești
Cu fiecare clipă
Că exiști.

Atunci nici ochii
Nu ți-ar mai fi triști,
Nici dimineața grea,
Nici lunea...luni.
Când știi că ești 
Te miri
În ce genuni
De ceață dispărem,
Cum foarte repede
Uităm ce vrem,
De fapt, să fim
Pe-acest pământ.
(Vorbesc de cei ce au gândit măcar
”Eu sunt” -
Cu tot ce-nseamnă el...)
E un măcel,
Un genocid
Ce unanim e acceptat:
Uităm de-acel palat
Miraculos,
Pe care îl știam,
Copii fiind,
Când viața doar conta:
Noi viețuind.

Uităm ce simplu e,
De fapt:
Un cord
Pe care dacă poți
Să-l dai în dar
Oricui și tuturor,
Primești doar har
La schimb.
E cineva?
O inimă ar folosi cuiva?




vineri, 26 ianuarie 2018

...de iubit...



Doare. Despărțirea doare. După 18 ani împreună a plecat. Fără să mă avertizeze - cu o seară înainte doar am văzut ceva schimbat, ceva disperat și întrebător, ceva ce n-am înțeles cum era, de fapt... sau n-am vrut să înțeleg? Și gata! A doua zi nu mai era. Plecase în timp ce eu dormeam fără să aud nimic, fără ca eu să simt nimic... Nu mai era... O trenă de tristețe îmi atârnă de suflet... Șuieră vântul a pustiu prin inima mea... Pe cine mai am de iubit? Ar mai fi câțiva... Drum bun în lumină, Gămăliță!

marți, 23 ianuarie 2018

AZI 23 ianuarie



Binecuvântarea (și blestemul) meseriei de actor (sau regizor) este că, uneori, ai zile goale: fără repetiții și fără spectacole. Azi și ieri au fost zile goale pentru mine. Ieri am făcut comisioane și cumpărături mamei și mie, am făcut curățenie în casă, am gătit, am făcut sport, am vorbit la telefon, am văzut filme, am citit, am scris.... Azi am început prin a vedea un film - de fapt, un show filmat ”Billy Crystal 700 Sundays”. Deși sunt în urmă cu lecturi, vizionări de spectacole de teatru, întâlniri cu prieteni vechi etc - n-am mai vrut să fac nimic. Am vrut să-mi asum ziua asta așa goală cum e ea. Cred că ăsta e rolul unui artist: să ne facă să ne întoarcem spre noi înșine - cu tot ce înseamnă asta... bune și rele... M-am îmbrăcat și-am pornit ca un turist prin București. Am mers, am privit și m-am gândit: la ce vedeam și la cine sunt în raport cu ce vedeam pe stradă... De câte ori mă grăbesc, cineva merge prea încet înaintea mea, semaforul se schimbă exact când vreau să traversez, întâlnesc un amic cu chef de vorbă... Acum toate semafoarele erau verzi, trotuarul îmi făcea loc. După ce am reușit să-mi smulg privirea din vitrinele luminate, am simțit mirosul iernii și atingerea înviorătoare a gerului în obraz - senzația bucuriei plimbării prin ger din liceu... Pentru că de curând m-am mutat la Kogălniceanu, am ajuns ușor la Calea Victoriei și pașii au urmat celebra stradă fără să mă gândesc la direcție... Am mers pe ea și pe altele adiacente...Vedeam parcă din nou cu ochii de la 17 ani vechile ziduri, mă uitam ca un hoț în apartamentele fără perdele (majoritatea pline de tablouri...și oglinzi...). În biserici începea vecernia dar n-am intrat, m-am închinat doar - salutându-i pe cei cu adevărat vrednici... Am descoperit consulatul Latoniei și, în apropiere, am văzut o casă pe care brusc mi-am dorit-o - avea o mică plăcuță pe ea și, când m-am apropiat, am văzut că era casa în care a trăit Gina Patrichi. Dumnezeu s-o ierte și s-o odihnească în pace! E adevărat că aveam muzică în urechi și, deși traficul era cum e, eu alunecam prin alte timpuri - trecute și viitoare - căci zidurile vor rămâne și când cei grăbiți azi, vor fi înlocuiți de grăbiții de mâine. Fascinată de semafoarele mereu verzi dinaintea mea, am ales să aștept de două ori la unul dintre ele, ba am făcut și o piruetă pe loc (din cauza muzicii) pe care n-a observat-o nimeni (din ce-am observat eu...) M-am gândit că asta e singurătate, apoi că asta e contemplație, apoi că asta e meditație, apoi că asta e libertate... Cine poate spune? Fiecare își răspunde sieși... Am ajuns acasă după o plimbare de trei ore cu sentimentul că știu mai bine câteva străzi din orașul în care trăiesc și că, uneori, semafoarele îți deschid calea spre libertate - dacă ți-o deschizi și tu...

duminică, 14 ianuarie 2018

Când merg liniștită




Merg liniștită pe stradă și, fără să presimt nimic, fără să mi se întâmple nimic deosebit, fără să se fi schimbat fazele lunii mă trezesc că mă lovește iar, brusc,  în ceafă, întrebarea ”Cine sunt?”. Cad în genunchi, ca de obicei, năucită de precizia loviturii-întrebare și pornesc de-a bușilea căutându-mi urmele până în copilărie. Cercetez peisajul vieții mele de până acum și-mi văd forma întipărită în diferite situații (mai limită, mai dramatice, mai comice....) Nu știu nici măcar cum de o recunosc (pe ea, forma mea)... Sunt o formă? Nu. O fracțiune de secundă am fost. În continuitatea ei, forma desenează trasee și culori în degrade – scrie o partitură cu acute și bemoluri, intensități variabile dar nici o sincopă.... Viața mea e simfonia mea – dar eu, eu, cine sunt? Nici dirijor, nici compozitor, nici interpret – poate doar vibrația în sine, tiparul impulsului care o ordonează... Sunt o ecuație? În limbajul științei așa m-aș numi, dar tot nu înțeleg nimic: ar trebui să fiu matematica însăși ca să înțeleg ce înseamnă ”sunt o ecuație” (sau cel puțin matematician - deși tot nu cred că e suficient).

Merg liniștită pe stradă și, fără să presimt nimic, mă trezesc că mă lovește iar, brusc, în ceafă, fericirea. Cad în genunchi, năucită de intensitatea loviturii-sentiment și nu mai caut nimic. Am găsit.   

duminică, 29 octombrie 2017

Îmbrățișare




Ieri, un om și-a îmbrățișat tinerețea.
Întâmplător, eu eram imaginea ei...
Întâmplător!
Toți vedeau, în jurul nostru,
O îmbrățișare lungă, strânsă,
Caldă și, poate, ușor exagerată...
Ceva era defect, strâmb, patetic chiar.
Ceva era cum n-ar fi trebuit...
Eu eram. El nu știa.
Sau poate....
Eu eram
În locul unde ar fi trebuit să fie el....
El de altcândva.
Ieri, un om,
Și-a îmbrățișat tinerețea.
Ea, întâmplător,
Avea chipul meu - ieri.
Cât de singuri suntem cu noi înșine!
Avem nevoie de ceilalți
Ca să știm că existăm,
Ca să ne regăsim,
Ca să ne iubim...
Chiar și la trecut...
Ieri un om
Și-a îmbrățișat tinerețea.
Întâmplător - ea
Avea chipul meu.
Câtă responsabilitate!
Trebuie să am grijă de mine!
Trebuie să am grijă
De tinerețea lui....

vineri, 20 octombrie 2017

INSOMNIE



Clepsidra m-a încătușat azi.
Sunetul obesisiv, repetitiv,
Mă ține prizonieră.
Caut muzica sferelor,
Caut foșnetul frunzelor,
Caut, în disperare de cauză,
Un urlet autentic...
Nimic.
Tic - Tac.
Clepsidra mă sufocă
Lent, aproape blând.
Resemnează-te,
Spune o voce din spatele meu.
Dormi, adormi
Împreună cu toți ceilalți....
Nu mi-e somn,
Somnul e doar pierdere de vreme,
Din copilărie știu așa ceva.
Visul nu -
Răspunde vocea.
În vis vei auzi Bach,
Vei zbura, vei fi împlinită.
Nu pot. Nu mai pot
Să adorm.
Mai am vreo șansă la vis?

joi, 19 octombrie 2017

SĂ TĂCEM

Oameni
Vorbesc despre alți oameni -
 care nu mai sunt.
Cuvintele lor
Fierăstraie/cuțite
Ciocane/lopeți
Străpung, lovesc
Sfășie, zdrobesc
În carnea memoriei...
Un scut de tăcere
Mi-aș dori
Pentru trecutul
Celor ce au închieiat
Socotelile
Cu lumea celor
Ce ÎNCĂ sunt.
Un scut de tăcere
Sub care
Să se poată adăposti
Orice suflet.
Sau, măcar,
Unul alcătuit
Din șoapte
Și lacrimi.
Pentru oamenii care
nu mai sunt
Dar și pentru cei
Care nu aud
Nevoia de liniște
În vacarmul general
Al derutei lipsei de sens.
Să tăcem, așadar,
Pentru noi și pentru
ceilalți.
Să tăcem.