vineri, 15 iunie 2018

VIS MARITIM




Am avut un vis:
Vedeam cum oamenii,
Toți oamenii din jurul meu
Au, de fapt, rădăcini;
Ele se scufundă într-o apă,
O mare cu valuri mai line sau mai învolburate....
Oamenii se mișcă plutind la suprafață,
Picioarele lor pășesc înainte sau înapoi,
Îngreunate de inerția subterană a rădăcinilor neștiute.
Ele se-mpletesc, se încurcă uneori, apropiindu-i;
Alteori - se dizolvă, lăsând distanța să se strecoare între ei...
Se hrănesc din marea nevăzută, alcătuită
Din cenușa fluidă a altor rădăcini...

Am avut un vis.
Îl priveam cu ochii deschiși...
Ochii ce n-au nevoie să clipească...

joi, 14 iunie 2018

LUP




A trecut ceva timp
De când n-am mai simțit
Arzându-mi în sânge urletul lupului;
urletul fricii; urletul singurătății;
Urletul  pe care doar luna îl primește,
Și-l convertește alchimic în lumină....
Lumina aburindă a trecerii către dincolo...

A trecut ceva timp
De când nu mi-am înghițit cuvântul,
Ca el să se spargă în infinite cioburi
Și să-mi curgă prin trup scrijellind
Dureri la nivel femto-celular....
Mă dor amintirile, vocalele,
Furișatul privirii. Mă doare clipa,
Scrumiera, foșnetul unei rochii,
Geana tremurândă și minciuna nevinovată...

A trecut ceva timp
De când am uitat că nu știu nimic... de fapt....
Era, probabil, momentul să-mi reamintesc...
Dar doare rău urletul ăsta de lup,
Urletul meu...


miercuri, 6 iunie 2018

NOI, NUCII




Rădăcini de carne și vis, împletite,
Îmi hrănesc ființa de azi.
Nucul cu rădăcini lunatice,
Nucul copilăriei mele,
Și-a întins umbra răcoroasă
Peste mine până când, într-o zi, 
L-am simțit încolțindu-și 
Esența în sufletul meu.
Am devenit copac.
M-am întărit, m-am înrădăcinat,
M-am înfrunzit, am înflorit discret
(ca un nuc, ce sunt) și acum
Roade incomode am început să aflu
Despre mine. Incomode - altora...
Copac cu fruct amar și sămânță tare am devenit...
Înnegresc palme, suport lovituri,
Mă sfărâm în bucăți de coji lemnoase
Ca să mă strecor în cozonaci
Și colive... 
Alcătuire bizară de amar și răcoare,
De negru și verde,
De frunză și vis...
Miez alb și rădăcini în carne...
Plutesc cu luna peste timp
Prin timp, fără timp.
Copac - răbdare întru veșnicie...
În orice vis cu nuc
Eu voi fi, voi rămâne,
Îmi voi încolți umbra răcoroasă
În sufletul alcuiva,
Voi înflori discret florile altuia,
Voi rodi în alt timp curgător...
Noi, nucii, ne vom întâlni mereu,
Repetitiv, în răcoare și-n lună, și-n miez....


joi, 10 mai 2018

Bufonul



Bufonul ți-a furat
Ochelarii, te maimuțărește
În fața oglinzii.
Apoi ți-a furat cuvintele
Și acum nu poți
Decât să privești,
Neputincios,
Cum el vorbește în numele tău.
Ieri i-a convins pe toți
Cei care l-au ascultat
Că nu mai ești în toate mințile.
Azi ți-a furat speranțele...

Bufonul îți spune adevărul.
Îți dă ochelarii,
Cuvintele și speranțele
Înapoi. Acum știi
Ce comori aveai.. mai ai...
Mai ales speranțele...
Bufonul țopăie în jurul tău.
E bine că n-a plecat.
-Stai pe-aproape! - îl rogi.
-N-am cum să plec, stai liniștit!
Îți răspunde, punându-ți
Oglinda în față.
Nu-mi stă rău cu tichie!

luni, 30 aprilie 2018

MINCIUNA

Scamatorul, pentru mine,
Chinuie porumbei și iepuri,
Exersează articulația mâinii și
Pretinde că visează pentru noi...
Am destule vise,
Am avut pisici și câini,
Care-au murit de bătrânețe,
N-am închis nici o zburătoare.

Scamatorul trăiește din aparențe.
Eu trăiesc din minciuna - ficțiune
În care convenția e știută de toți.

Lucrând cu minciuna
Am învățat adevărul.
Lucrând cu adevărul
N-am învățat minciuna,
Am învățat libertatea
Sinelui care nu trebuie
Să dea socoteală decât acțiunii.
Acțiunea nu minte,
Ea e. Cuvântul e
Dar poate minți.

Lucrând cu ficțiunea
Am simțit realitatea.
Lucrând cu visuri
Am înțeles ce vedeam aievea.

Fiecare sine e o sumă
De acțiuni. Există
Acțiunea-cuvânt
Cea mai puțin stăpânită
De om, cea mai simplă - aparent.
Bucata de asemănare
Cu Cel ce ne-a făcut
Stă în capacitatea
De a emite acțiuni,
Acțiuni - cuvinte.
Responsabilitatea lor
Nu e asumată mereu.

Mințim. Bine sau prost.
Cu scop sau fără.
Devenim prizonierii
Propriilor mincuni.

Lasă-mă să-ți smulg cătușele!
Să-ți eliberez gleznele!
Să te învăț că putem scăpa
De propria greutate!
Putem zbura! Putem
Fi liberi! Pare greu,
Pare să nu fie la îndemână mereu
Dar adevărul (atât cât îl știm,
Cât îl putem...) eliberează!

Lasă-mă să te uit
Cum ai fost.
Lasă-mă să te visez
Eliberat de amănunte,
Lasă-mă să te transform
În cea mai bună versiune
A ta. Abia atunci
O să poți să ai curajul
De a-mi spune:
Lasă-mă să zbor!

Și eu nu iubesc nimic mai mult
Pe lumea asta decât să te văd
Desprinzându-te de pământ
Și plutind printre idealuri.

Lasă-mă să fii liber!
Lasă-mă!
Minciuna nu există,
E neant.
Noi suntem.
Suntem?


joi, 26 aprilie 2018

LINIA

În zăpada dintre noi
Cineva a trasat o linie.
E doar o linie.
Eu mereu respect
Regula jocului.
Nu o să trec,
Nu o să sar,
Nu o să pretind
Că nu există
Linia din zăpadă.
O să aștept primăvara
Care topește toate
Limitele.
O să pășesc, eliberată,
Cu grijă pentru primii ghiocei,
Spre tine.
O să-ți ating obrazul
Cu buricele sufletului,
O să-ți adulmec speranțele,
O să-ți adorm fricile,
O să-ți rodesc speranțele,
O să mă împletesc
Cu ființa ta până
Când eu o să devin o parte
Din tine.
La primăvară.
Când linia dintre noi
Nu va mai fi...

Iadul

Mi te interzic
În vise.
Mi te interzic
În prezent.
Mi te strecori
În gânduri.
Mi te insinuezi
În speranțe.
Mi te interzic
În vise
Mi te interzic
În viitor.
Mi te strecori
În cuvinte.
Mi te insinuezi
În amintiri.
Mi te interzic.
Mi te uit.
Mi te reamintești
Iar
Și iar.
Mi te faci
Indispensabil.
Mi te interzic!
Mi te încerc să uit.
Mi te reamintești.
Mi te ivești
De unde credeam
Că te-am uitat,
Că te-am pierdut
În trecut.
Mi te renaști
Din cenușa inimii
Ce nu vrea să se lase
Bătută, înfrântă, ștearsă
De timp.
Mi te plutești
Peste ani
Și viață trăită
Mi te faci
Fantoma veșnicii
Interziceri.
Ești iadul?

miercuri, 4 aprilie 2018

Inimă




Azi am văzut
O inimă
Rănită.
Continua să pulseze
Împroșcând
Lacrimi roșii
Pese chipurile celorlalți,
În paharele lor,
Pe pereți, tablouri
Și flori.
Azi am văzut
O inimă ce pulsa
Încercând să trăiască,
Risipindu-și
Însăși seva vieții.
Logic ar fi
Să te oprești un pic,
Să aștepți ca rana
Să se închidă
Și abia apoi
Să bați din nou.
Logic e
Să mori puțin
Ca să trăiești.
Dar ce înțelege o inimă?

miercuri, 21 martie 2018

COTIDIANUL 2004 - despre copilărie - UN SAT DIN CÂMPIA ROMÂNĂ




Încercând să scriu pentru dumneavoastră câteva gânduri despre copilărie am descoperit cu câtă forță se trezesc din amintire senzațiile acelei lumi. Senzații pe care acum le transform în idei.
LIBERTATEA - Sentimentul libertății totale, născut din fuga prin grâu, cu ochii la berzele ce planează în ralanti pe cerul albastru, deasupra gârlei, satului, bisericii, cimitirului...
BUCURIA DESCOPERIRII - Găseam racul ascuns în gaura din malul râului, cotrobăind pe nevăzute cu mâna înfiptă până la umăr în mâl, sau smulgeam cu putere undița din salcie și bold, ca să agăț murgoiul cu gura rotundă și ochii holbați a reproș, până mă simțeam vinovată și-l aruncam înapoi.
PLĂCEREA INTERZISĂ - de a mânca din aceeași cratiță cu toată familia vecinilor, mâncare de ștevie gătită pe pirostrii, până venea mamaia după mine și mă certa... Dar gostul incredibil de bun îl țin minte și azi!
FORȚA SEMNELOR - șarpele casei încolăcit pe pragul ușii vestea ceva rău, sau vaca ce cădea moartă din senin, sau omida FAPT mare, groasă, mai groasă decât un deget muncit de țăran, dar atât de frumos colorată amintea și atenționa de un păcat săvârșit de cel în curtea căruia apăruse. (Nu era voie s-o omori!)
ACCEPTAREA MORȚII CU SENINĂTATE - ascultam vecinele cum își povesteau liniștite ce haine, prosoape, farfurii și-au pregătit pentru înmormântare, cum și-au ales și cana care va sta plină cu apă pe prispă în primul an după moarte ca să se adape sufletul... Râdeam cu ei împreună (deși aveam deja 14 ani și înțelegeam situația și eu și ei) când, după accidentul de la Cernobîl, zicea unu ”Bă, intră în casă c-au ajuns radiațiile la Videle!” (era cel mai apropiat oraș, la 10 km)
BUCURIA INTENSĂ, PRIMARĂ DE A TRĂI - atunci când stăteam desculță în iarbă, într-o ploaie torențială de vară, cu capul întors spre cer și încercam să țin ochii deschiși ca să văd cum cad stropii grași ce mă loveau pe toată fața.
Acestea sunt câteva flash-uri de imagini și senzații din universul copilăriei mele. Există apoi și amintirile de la bloc, de după ce am început școala și m-am plimbat cu cheia de gât, ca orice orășean, dar sunt mult estompate de evadările din vacanțe.
Ca om m-am format în acel spațiu: un sat din Câmpia Română, într-o casă înaltă de cărămidă, cu o curte numai iarbă și pomi fructiferi, lângă albine, găini și alte viețuitoare. Probabil din cauza asta cred și acum că armonia e posibilă, că dragostea rezolvă mai multe decât ura, că totul are un rost sau un înțeles, că trebuie să te bucuri de viață și să trăiești cu intensitate. Probabil că tot din cauza asta m-am făcut actriță!

duminică, 11 martie 2018

Adânc




În adâncul singurătății
Mă scufund, uneori...
E o cădere lentă, spre liniște.
Îmi salut, în drum, fantomele.
Ele-mi zâmbesc, prietenos de tăcute.
Sunete înăbușite, încetinite,
Pătrund arar, prin verdele transparent
Al singurătății mele.
Au forma literelor, a cuvintelor
Dar nu mai alcătuiesc
Nici un sens.
Pot să le prind între degete
Să le răsucesc, să mă joc cu ele
Și să le abandonez ca pe firele de nisip.
Inclusiv discursul nu-știu-cui.
Lătrăturile unora. Aplauzele.
Laudele - de sine sau de altul.
Judecățile - de sine sau de altul.
Inclusiv ticăitul ceasului.
Inclusiv propriu-mi urlet
De om speriat de singurătate.
Apoi mă abandonez complet
Plutind cu fața spre cer.
Singură cu cerul rămân.
E liniște. E viață.


duminică, 4 februarie 2018

INIMA



Uneori, contextul te obligă
Să-și smulgi inima din piept
Și să o ții în palmă, la vedere,
În clipa aia toți își vor da cu părerea
Despre ea;
”Nici chiar așa, vai, dragă, cum?
Fără rușine și fără perdea
Tu chiar zvâcnești?
Vai, draga mea, dar
Nu poți să pulsezi,
E indecent,
Ne-mai-vorbind-
Ce mai curent
Produci
În preajma-ți!”
(Eu, frica de curent-
Mărturisesc -
N-am înțeles-o niciodată...)
”Păi ai mai pomenit vreo fată
Cu inima pulsândă, permanent?
Mai ia o pauză sau fă ceva
Cu cordul cel rebel
Din mâna ta!”

Uităm de inimă mereu
Și-așa pare normal.
De fapt, e greu
Să-ți amintești
Cu fiecare clipă
Că exiști.

Atunci nici ochii
Nu ți-ar mai fi triști,
Nici dimineața grea,
Nici lunea...luni.
Când știi că ești 
Te miri
În ce genuni
De ceață dispărem,
Cum foarte repede
Uităm ce vrem,
De fapt, să fim
Pe-acest pământ.
(Vorbesc de cei ce au gândit măcar
”Eu sunt” -
Cu tot ce-nseamnă el...)
E un măcel,
Un genocid
Ce unanim e acceptat:
Uităm de-acel palat
Miraculos,
Pe care îl știam,
Copii fiind,
Când viața doar conta:
Noi viețuind.

Uităm ce simplu e,
De fapt:
Un cord
Pe care dacă poți
Să-l dai în dar
Oricui și tuturor,
Primești doar har
La schimb.
E cineva?
O inimă ar folosi cuiva?




vineri, 26 ianuarie 2018

...de iubit...



Doare. Despărțirea doare. După 18 ani împreună a plecat. Fără să mă avertizeze - cu o seară înainte doar am văzut ceva schimbat, ceva disperat și întrebător, ceva ce n-am înțeles cum era, de fapt... sau n-am vrut să înțeleg? Și gata! A doua zi nu mai era. Plecase în timp ce eu dormeam fără să aud nimic, fără ca eu să simt nimic... Nu mai era... O trenă de tristețe îmi atârnă de suflet... Șuieră vântul a pustiu prin inima mea... Pe cine mai am de iubit? Ar mai fi câțiva... Drum bun în lumină, Gămăliță!

marți, 23 ianuarie 2018

AZI 23 ianuarie



Binecuvântarea (și blestemul) meseriei de actor (sau regizor) este că, uneori, ai zile goale: fără repetiții și fără spectacole. Azi și ieri au fost zile goale pentru mine. Ieri am făcut comisioane și cumpărături mamei și mie, am făcut curățenie în casă, am gătit, am făcut sport, am vorbit la telefon, am văzut filme, am citit, am scris.... Azi am început prin a vedea un film - de fapt, un show filmat ”Billy Crystal 700 Sundays”. Deși sunt în urmă cu lecturi, vizionări de spectacole de teatru, întâlniri cu prieteni vechi etc - n-am mai vrut să fac nimic. Am vrut să-mi asum ziua asta așa goală cum e ea. Cred că ăsta e rolul unui artist: să ne facă să ne întoarcem spre noi înșine - cu tot ce înseamnă asta... bune și rele... M-am îmbrăcat și-am pornit ca un turist prin București. Am mers, am privit și m-am gândit: la ce vedeam și la cine sunt în raport cu ce vedeam pe stradă... De câte ori mă grăbesc, cineva merge prea încet înaintea mea, semaforul se schimbă exact când vreau să traversez, întâlnesc un amic cu chef de vorbă... Acum toate semafoarele erau verzi, trotuarul îmi făcea loc. După ce am reușit să-mi smulg privirea din vitrinele luminate, am simțit mirosul iernii și atingerea înviorătoare a gerului în obraz - senzația bucuriei plimbării prin ger din liceu... Pentru că de curând m-am mutat la Kogălniceanu, am ajuns ușor la Calea Victoriei și pașii au urmat celebra stradă fără să mă gândesc la direcție... Am mers pe ea și pe altele adiacente...Vedeam parcă din nou cu ochii de la 17 ani vechile ziduri, mă uitam ca un hoț în apartamentele fără perdele (majoritatea pline de tablouri...și oglinzi...). În biserici începea vecernia dar n-am intrat, m-am închinat doar - salutându-i pe cei cu adevărat vrednici... Am descoperit consulatul Latoniei și, în apropiere, am văzut o casă pe care brusc mi-am dorit-o - avea o mică plăcuță pe ea și, când m-am apropiat, am văzut că era casa în care a trăit Gina Patrichi. Dumnezeu s-o ierte și s-o odihnească în pace! E adevărat că aveam muzică în urechi și, deși traficul era cum e, eu alunecam prin alte timpuri - trecute și viitoare - căci zidurile vor rămâne și când cei grăbiți azi, vor fi înlocuiți de grăbiții de mâine. Fascinată de semafoarele mereu verzi dinaintea mea, am ales să aștept de două ori la unul dintre ele, ba am făcut și o piruetă pe loc (din cauza muzicii) pe care n-a observat-o nimeni (din ce-am observat eu...) M-am gândit că asta e singurătate, apoi că asta e contemplație, apoi că asta e meditație, apoi că asta e libertate... Cine poate spune? Fiecare își răspunde sieși... Am ajuns acasă după o plimbare de trei ore cu sentimentul că știu mai bine câteva străzi din orașul în care trăiesc și că, uneori, semafoarele îți deschid calea spre libertate - dacă ți-o deschizi și tu...

duminică, 14 ianuarie 2018

Când merg liniștită




Merg liniștită pe stradă și, fără să presimt nimic, fără să mi se întâmple nimic deosebit, fără să se fi schimbat fazele lunii mă trezesc că mă lovește iar, brusc,  în ceafă, întrebarea ”Cine sunt?”. Cad în genunchi, ca de obicei, năucită de precizia loviturii-întrebare și pornesc de-a bușilea căutându-mi urmele până în copilărie. Cercetez peisajul vieții mele de până acum și-mi văd forma întipărită în diferite situații (mai limită, mai dramatice, mai comice....) Nu știu nici măcar cum de o recunosc (pe ea, forma mea)... Sunt o formă? Nu. O fracțiune de secundă am fost. În continuitatea ei, forma desenează trasee și culori în degrade – scrie o partitură cu acute și bemoluri, intensități variabile dar nici o sincopă.... Viața mea e simfonia mea – dar eu, eu, cine sunt? Nici dirijor, nici compozitor, nici interpret – poate doar vibrația în sine, tiparul impulsului care o ordonează... Sunt o ecuație? În limbajul științei așa m-aș numi, dar tot nu înțeleg nimic: ar trebui să fiu matematica însăși ca să înțeleg ce înseamnă ”sunt o ecuație” (sau cel puțin matematician - deși tot nu cred că e suficient).

Merg liniștită pe stradă și, fără să presimt nimic, mă trezesc că mă lovește iar, brusc, în ceafă, fericirea. Cad în genunchi, năucită de intensitatea loviturii-sentiment și nu mai caut nimic. Am găsit.   

duminică, 29 octombrie 2017

Îmbrățișare




Ieri, un om și-a îmbrățișat tinerețea.
Întâmplător, eu eram imaginea ei...
Întâmplător!
Toți vedeau, în jurul nostru,
O îmbrățișare lungă, strânsă,
Caldă și, poate, ușor exagerată...
Ceva era defect, strâmb, patetic chiar.
Ceva era cum n-ar fi trebuit...
Eu eram. El nu știa.
Sau poate....
Eu eram
În locul unde ar fi trebuit să fie el....
El de altcândva.
Ieri, un om,
Și-a îmbrățișat tinerețea.
Ea, întâmplător,
Avea chipul meu - ieri.
Cât de singuri suntem cu noi înșine!
Avem nevoie de ceilalți
Ca să știm că existăm,
Ca să ne regăsim,
Ca să ne iubim...
Chiar și la trecut...
Ieri un om
Și-a îmbrățișat tinerețea.
Întâmplător - ea
Avea chipul meu.
Câtă responsabilitate!
Trebuie să am grijă de mine!
Trebuie să am grijă
De tinerețea lui....

vineri, 20 octombrie 2017

INSOMNIE



Clepsidra m-a încătușat azi.
Sunetul obesisiv, repetitiv,
Mă ține prizonieră.
Caut muzica sferelor,
Caut foșnetul frunzelor,
Caut, în disperare de cauză,
Un urlet autentic...
Nimic.
Tic - Tac.
Clepsidra mă sufocă
Lent, aproape blând.
Resemnează-te,
Spune o voce din spatele meu.
Dormi, adormi
Împreună cu toți ceilalți....
Nu mi-e somn,
Somnul e doar pierdere de vreme,
Din copilărie știu așa ceva.
Visul nu -
Răspunde vocea.
În vis vei auzi Bach,
Vei zbura, vei fi împlinită.
Nu pot. Nu mai pot
Să adorm.
Mai am vreo șansă la vis?

joi, 19 octombrie 2017

SĂ TĂCEM

Oameni
Vorbesc despre alți oameni -
 care nu mai sunt.
Cuvintele lor
Fierăstraie/cuțite
Ciocane/lopeți
Străpung, lovesc
Sfășie, zdrobesc
În carnea memoriei...
Un scut de tăcere
Mi-aș dori
Pentru trecutul
Celor ce au închieiat
Socotelile
Cu lumea celor
Ce ÎNCĂ sunt.
Un scut de tăcere
Sub care
Să se poată adăposti
Orice suflet.
Sau, măcar,
Unul alcătuit
Din șoapte
Și lacrimi.
Pentru oamenii care
nu mai sunt
Dar și pentru cei
Care nu aud
Nevoia de liniște
În vacarmul general
Al derutei lipsei de sens.
Să tăcem, așadar,
Pentru noi și pentru
ceilalți.
Să tăcem.

marți, 26 septembrie 2017

Dialog despre lopată și cuvânt

Uneori,
Nici n-apuci bine să auzi
Ciripitul vrăbiilor de dimineață,
Că te și trezești
Cu o lopată peste față.
Întorci, forțat,
Privirile în altă parte
Și vezi cum altul, de fapt,
Sângerează de moarte.
L-a rănit lopata
Care fusese-n mâna sa,
Lopată-bumerang.
- Mă, dacă nu știi
Ce ai în palma ta,
Măcar nu arunca!
-Credeam că doar vorbesc!
-Și vrăbiile ciripesc,
Dar oamenii aruncă
Și cuvinte.
Și-atunci ar trebui
Puțină minte
Ca să vezi
Ce formă de cuvânt
Ți s-a format în palmă...
E instrument? E armă?

vineri, 22 septembrie 2017

ANALIZĂ



Vorbele plutesc printre noi.
Eu nu încerc să le prind.
Te las pe tine.
Eu n-am nevoie de cuvinte.
Citesc sensurile
În mișcările sufletului tău.
Uneori îl văd cum tremură,
Cum se strânge și se ascunde
În carotidă, cum pulsează
Mințind că stă pe loc.
Alteori îl văd cum dă să zboare,
Cum aruncă în afară
O aripă-ancoră
Dar nu se aruncă..
Poate pentru că
Imaginea prăpastiei
E mai puternică
Decât speranța zborului...
Și totuși -
Noi, oamenii,
Nu mai avem decât speranța.
Speranța e singura certitudine.
(Replica asta merită un zâmbet,
Nu-i așa?
Și zâmbetul e mereu
Un prim pas...)
Sărim? Cădem? Zburăm?

luni, 18 septembrie 2017

PAȘI




Mergem. Pășim.
Peste urme de pași.
Mergem. Către ceva,
Către care mulți pași
S-au făcut înaintea noastră.
Alergăm printre pașii altora
Care aleargă printre pașii noștrii
Și ai celor dinaintea noastră.
Ne intersectăm
Unii cu alții
În intersecții tocite
De alții care mai sunt
Sau nu mai sunt.
Mergem.
Pietrele stau.
Tac.

Dacă-ar vorbi....

DURERE


Mergând pe stradă am simțit –
Ca-n fiecare toamnă – durerea.
Durerea surdă, confuză,
Deasupra omoplaților.
Cu cât umbrele se lungesc spre după-amiază,
Cu cât lumina e mai galbenă, mai caldă,
Cu atât apăsarea crește.
Știu că n-am leac pentru ea.
Că nu vreau să am leac.
Dacă suport suficient,
Dacă tac și zâmbesc,
Dacă nimeni nu află,
Odată cu prima ninsoare
Aripile vor țâșni și voi putea pluti
În primul zbor al iernii
Printre fulgii mari și tăcuți
Spre o altă primăvară.
În fiecare toamnă
Suport durerea zborului viitor,
Cu bucuria tăcută,
Secretă, a lacrimii cu sens.

Nu se poate zbura

Fără durere.
 

vineri, 7 iulie 2017

La o bere cu trecutul

Când priveam în altă parte
Cineva mi-a atins tandru
Mâna stângă,
Degetele,
Apoi a ajuns în palmă.
Când mi-am întors privirea
N-am văzut decât
Nisipul alunecând
Printre degete.
Când priveam în viitor
Mi-am ratat prezentul.
Acum stau cu trecutul la o bere.
Râdem amândoi galben,
Dansăm peste amintiri,
Eu mă prefac
Cum că prefer tango-ul,
Când, de fapt, m-am predat
Valsului demult.
Dar cum aş putea să recunosc
Vreodată că sunt
Atât de nepasională-
De fapt -
De neconflictuală,
De dornică de ameţeală
Şi de piruete...
N-o să stăm mult împreună.
Eu şi trecutul.
Sigur nu facem casă bună...
M-a vizitat in după amiaza asta doar
Mâine plec.
Dacă mai vine iar
O să găsească o cameră goală,
Lipsită de har.
Pisica sigur nu-l bagă în seamă.
Găsesc eu un loc şi pentru
Piruete, undeva,
Pe lumea asta.




miercuri, 5 iulie 2017

Nu recunosc: Tra-la-la



Nu recunosc nimic!
Nu sunt o victima!
Nimeni nu mi-a furat iluziile!
Eu le-am dat un sut!
Nu mi-a furat nimeni timpul!
Eu l-am azvarlit in tarana nimicului!
Eu am ales sa locuiesc intr-un castel de nisip!
Nu m-a dat nimeni afara din piatra!
Nu m-a obligat cineva sa imbatranesc!
Singura am facut-o!
Declar pe proprie raspundere
Ca tot singura o sa mor!
Culmea trufiei, nu?!?!
Si totusi, daca sunt victima cuiva -
Sunt tot a mea.
Da! Da!
Poti sa te prefaci ca zambesti -
Dar stim amandoi ca-i asa...
Tra-la-la

Cine suntem?




Am luat, pesemne,
Un virus nou-
Sau o bacterie-
Ceva -
Ce a sters chipurile tuturor.
Nu vad chipurile
Celor din jurul meu-
Nu vad nici macar trupurile lor-
N-as putea sa spun daca sunt scunzi,
Inalti, grasi sau slabi,
Cu trasaturi armonioasa sau nu.
Le vad, in schimb,
Faptele.
In jurul meu se agita siluete
Dublate de nenumarate umbre
Care repeta mecanic actiuni.
Vad guri care macina la nesfarsit
Cuvinte fara carne,
Picioare care intarzie repetitiv,
Limbi care clefaie haburgeri,
Maini care palmuiesc sau se intind a ruga,
Burti care dorm sforaind,
Coate care imping,
Genunchi zdreliti in caderi reluate la nesfarsit,
Ochi ce clipesc a mirare,
Degete apucand,
Articulatii trosnind,
Capete rotite a NU
Sau cazand obsesiv a DA
Etcaetera
Vad monstruos
Vietile reduse la cateva actiuni...
Cine suntem?

luni, 22 mai 2017

VORTEX

Vortexul urlă, grohăie și șuieră în jurul meu.
Nu-l văd, doar aud și simt cum mă pândește,
Cum răsuflă și-mi găfâie lângă suflet
Cum mă trage spre hăul deznădejdii...
E coșmarul cu picioarele grele care
Nu te mai ascultă, nu mai pot să-și ia zborul.
Aripile tălpilor mele s-au îngreunat de nămolul
Vieții între semeni. Am nevoie de un pom
Care să mă-mbrățișeze, să mă tragă el
Printre crengi și frunze, să-mi amintească
De pasărea măiastră ce eram.
Unde ești, copac cu frunze amare și aspre?
Te invoc din copilărie, te caut în umbra lunii,
Te amușin printre prieteni... Unde ești?
Unde ești măcar tu, lanule de grâu,
Galben ca iubirea? Desculță în miriște
Aș alerga, sângele-ar țășni din tăieturi
Și poate-așa picioarele ar deveni din nou ușoare...
Am găsit doar râul uitării deocamdată.
E bine și atât – o să mă scufund,
O să mă las dusă, o să mă pierd
În uitarea tuturor – și a mea -


   Și, măcar, va fi liniște...