vineri, 22 martie 2019

Confesiunea de vineri

Există cuvinte prețioase,
Pe care le prefer nerostite -
Dar îmi doresc să văd cum oamenii acționează întru acestea:
Recunoștință, demnitate, tradiție, libertate, smerenie, iubire, curaj, perseverență....
....și mai sunt.....

Pe de altă parte,
Dacă le tăcem prea mult, le uităm.

Așadar: recunoștință, demnitate, tradiție, libertate, smerenie, iubire, curaj, perseverență...
...și mai sunt.....

Confesiunea de miercuri

Uneori oamenii vor să arunce din ei spaime, frustrări...și fac asta prin cuvinte.
Aruncă fără să fie atenți, fără grijă de celălalt,
Buchete de cuvinte, ca pe grămezi de mingi.
Acestea sunt greu de prins, lovesc uneori
Sau se împrăștie fără măsură în jur, se pierd...
Toate se pierd până la urmă...
Dar bine e să nu lovească...
Țin bine cuvântul în palme,
Îi urmăresc conturul cu degetele,
Îi mângâi suprafața,
Îți caut privirea,
Ți-l arunc.
L-ai prins?
Te-am lovit?

Confesiunea de joi



Azi un copac râdea la mine din toate crengile.
Am râs și eu înapoi... din toate puterile...

marți, 19 martie 2019

Confesiunea de marți

Uneori nu-mi plac cuvintele:
Când se-nghesuie prea multe,
prea mari, prea goale, nerușinate sau
strâmbe - pe un spatiu al ideii, al emoției, al iluziei -
prea mic...
Pot vorbi despre puțin
Dar nu mult...
***
Îmi plac castelele de nisip dar
când sunt construite lângă valul mării.
Așa, n-ai iluzia că dăinuiesc,
Vezi ce ușor le topește apa,
Ce repede se pierd în largul tăcut... al uitării...

Confesiunea de luni



Cuvintele rostite sunt trupuri.
Trupuri care îmbracă
Sau ascund, de multe ori,
Sensuri, emoții, iluzii...
Viața lor e scurtă
Mai ales dacă nu sunt ascultate.
Le putem înmormânta scriindu-le,
Sperând la o posibilă înviere
În mintea celor ce le vor citi...
Și totuși...
Ei își vor naște propriile sensuri,
Emoții sau iluzii...
Am disecat mereu cu voluptate
Trupuri ascunse-ntre coperți,
Iubesc liniștea cimitirelor - biblioteci
Și miracolul învierii armatelor de cuvinte
Întru bine și frumos al teatrului.
Pe scenă - iar și iar -
Popoare, civilizații întregi revin la viață
Rostite și ascultate...
Nu mereu

sâmbătă, 16 martie 2019

Zici că știi




De câteva zeci de ani
(mai nimic dacă numără planeta....)
Mă tot întreb și n-am aflat
Cine mă privește din oglindă.

Am înțeles ceva despre: îndoiala
Asupra a ceea ce se afirmă cu siguranță ;
Despre cum frumusețea se simte doar cu sufletul,
În faptele bune și se tace despre asta;
Despre cât de mult mint cuvintele atunci când spun ceva;
Despre cât de mult înșală ochii celor ce privesc împărați;
Despre cum toți murim. Și nu știm nimic despre asta.

De câteva zeci de ani
(mai nimic dacă numără planeta....)
Habar n-am de unde am venit.
Unde mă duc?

Din cerc în cerc, în salturi,
Am căpătat ceva distanță,
Cât să cuprind mai multă întrebare doar....

Așa că privește, decide tu cine sunt și taci cât vrei despre asta.
Mă îndoiesc că vei vedea ceva mai mult decât o altă reflexie...

URME




Pe urmele pașilor tăi
S-a strecurat în casă liniștea:
O liniște pustie, surdă.

Fereastra a rămas
Cu pleoapele căzute,
Adormită fără vise, fără imagini...

Am rămas și eu înghețată
Într-o așteptare fără obiect,
Fără vise. fără imagini...

N-am altă soluție decât
Să mă furișez și eu pe urma pașilor tăi -
Doar până la primul colț de stradă....
Liniștea moartă o să se plictisească
De una singură în odaie,
Doar cu fantoma pisicii
(Care, cu siguranță, nu-i dă nici o atenție!)
Și-o să plece până la urmă hai-hui,
Căutând alți pași...
Oricum - toate urmele se amestecă la un moment dat...


sâmbătă, 26 ianuarie 2019

Iubiri



O iubire arde - flacără.
Cere, ca să aibă cu ce hrăni
Focul mistuitor.
O iubire ocrotește:
În timp, țese un cuib
Cald, pentru odihnă.
O iubire înalță:
Hrănește dorul
De celălalt -
Mai sus, mai sus,
Mai aproape de...cer...
O iubire te amuțește,
Alta te inspiră,
Alta alungă frica....
Alta... alta... alta...
Oare?
Singura veșnică
E iubirea de iubire..

vineri, 11 ianuarie 2019

ALERGARE


Tălpile mele ard
Pe drumul fără odihnă.
Caut răcoarea unei pietre
Și din ea țâșnește o flacără.
Pe drumul fără odihna
Gândurile s-au spulberat
Devenind cenușă încinsă,
Țărână de vise făcute
Praf și pulbere.
Pe drumul fără odihnă
Tălpile aleargă
Arse de cenușa visurilor.
La capăt e un izvor,
Transparent și răcoros,
Izvorul fermecat al uitării...

miercuri, 24 octombrie 2018

”...Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, / Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el / Sub a numelui tău umbră.”




De câte ori am fost pusă în situația de a vorbi despre marii artiști cu care am avut șansa și fericirea să lucrez în teatru sau în film, mi-au răsunat paralizant în minte versurile din ”Scrisoarea I”. Am amuțit aproape... Despre marii artiști vorbește cel mai bine opera lor - spectacole, filme, cărți... Cu teatrul e cel mai greu! Substanța fragilă a spectacolului se risipește la finalul reprezentației și rămâne doar umbra lui, amprenta pe care o lasă în mintea și în sufletul spectatorului - martor. Teatrul e viață pentru că urmele lui nu sunt palpabile: oricât ai încerca să refaci un spectacol din fotografii, ba chiar din filmări - substanța vie, esența lui rămâne pierdută... De asta iubesc teatrul cu intensitate - e ca viața - nu îl poți opri, nu-l poți păstra și e cu atât mai prețios... Voiam să scriu despre marele artist Cătălina Buzoianu -  îi port o adâncă recunoștință și admirație! Voiam să scriu, pentru că să vorbesc n-am fost în stare la lansarea cărții ”Cătălina Buzoianu - Magie, abur, vis”, de ieri, de la ARCUB. Sala era plină de oameni fericiți că o văd, fericiți că se văd unii cu alții în acest context! Cel mai bine au vorbit scriitorii, oamenii literelor... cei din lumea scândurii parcă așteptau ca ea să ne vorbească...și e firesc: noi nu puteam face decât declarații de dragoste - mai mult sau mai puțin inspirate, mai mult sau mai puțin patetice dar toate sincere - din cauza asta stângace, emoționate și emoționante...
Cum s-ar putea ca cei care nu i-au văzut spectacolele, n-au lucrat cu ea ca actori, scenografi, oameni de teatru sau litere, nu i-au fost studenți, să ia contact cu bogăția fabuloasă a universului ei artistic? Poate citind ”Novele teatrale” sau ”Vaporul interior” sau ”Mnemosina, bunica lui Orfeu”- cărțile pe care le-a scris...
Eu n-am mai prins nici un exemplar din cartea nou lansată, antologia semnată de Irina Zlotea și Florica Ichim - s-a epuizat înainte să-mi vină rândul, după ce am stat la coadă... O să merg zilele viitoare, mi-au spus că mai aduc...
Vă scriu aici un citat din ”Mnemosina, bunica lui Orfeu” - o carte despre care cred că ar trebui citită de toți viitorii/actualii artiști de teatru - fie ei regizori, actori sau scenografi...

Regizorul! Pygmalion suflând veșnic peste făptura de carne și vis care poate coaliza energiile colective prin impulsul suprauman al transfigurării sale.
Actorul și Regizorul! Inseparabilă făptură platonică din simbioza cărora apar reale, palpabile și totuși de necuprins, nostalgiile sufletului colectiv.
Actorul! Efeb al imaginației sociale, făptură imperfectă și strălucitoare a echilibrului universal, făptură de sânge , lacrimi și revoltă, ultragiată și hipersensibilă, umilită și strivită în carnea și simțirea omenească, pentru a dărui oamenilor picătură de frumos, de iluzie, de ideal, de cunoașterea insondabilei naturi a cărei părți suntem.
Nu cunosc alt adevăr fundamental al profesiei noastre decât cel al comuniunii depline între Actor și Regizor, al izbânzii amândurora prin miracolul deplin, triumfător al spectacolului. ”i
i Cătălina Buzoianu, Mnemosina, bunica lui Orfeu, Fundația Culturală ”Camil Petrescu” Revista ”Teatrul azi” (supliment), București, 2005, p37

miercuri, 19 septembrie 2018

Fantome

Fantomele mă înconjoară.
Îmi maimuțăresc spaimele.
Rânjesc satisfăcute la fiecare
Strigăt interior care tâșnește
Rănindu-mă, rupându-mi
O fărâmă din suflet.

Cele mai agresive sunt
Fantomele celor vii:
Fantomele care umblă
Prin corpuri încă vii
Din care duhul lipsește...
Fantomele turbate să trăiască
Tocmai pentru că-și simt
Neviața.
Împietrirea în nimic.

Ele mușcă, ele înfig
Colți și gheare
În substanța cea mai sensibilă:
În carnea visului, a sufletului,
A dorului, a speranței,
A credinței, a verticalei....

Fantomele mă înconjoară.

Am găsit scutul: prima rază a răsăritului
Împletită cu ultima rază a lunii.
Mă înfășor din ieri și până-n mâine,
Invoc și vibrația luceafărului,
Mă rostogolesc prin ea
Și, astfel protejată, plutesc
Printre planete până acolo
Unde fantomele nu pot ajunge decât ca amintiri.
Acum sunt ele prizoniere
(Ale unui timp trecut.)
Le pot privi la microscop:
Se strâng de frica unei analize mai profunde,
Tremură, se scurg în ele însele și
Dispar în aburul timpului.

- Spuneai ceva despre...ce?
- Fantome.
- Ce?

luni, 6 august 2018

SUFLET VEGETAL



Noi nu ne-am întâlnit
Pe suprafața alunecoasă
A acestei lumi.

Am fost o maestră a patinajului,
N-am rămas cu multe vânătăi.
N-am căzut dar nici n-am zburat.
Doar am obosit de arabescuri
La orizontală.
A venit momentul în care
Am început să văd
Ce se ascunde sub..., în...,
Dedesubtul pojghiței întâlnirii.
Am vrut să pipăi rădăcinile ființei.
Așa am dezvoltat un simț nou:
Cu fire lungi de suflet,
Încerc să înțeleg substanța celuilalt.

Noi nu ne-am întâlnit
Pe suprafața alunecoasă a acestei lumi
Ci în adâncul ei
Și ne-am recunoscut
Fără să ne privim la suprafață:
Substanță vegetală, flexibilă, lemnoasă,
Crescând doar spre lumină.

Așa doar, împletiți, am depășit -
Urcând spre cer - orizontala.



miercuri, 11 iulie 2018

LUCIDITATE


Luciditatea doare.
Deși e doar un termen inventat...
Pe mine mă lasă fierbinte.
Luciditatea ar trebui să fie rece.
Să te lase rece. Neatins.
Și-atunci unde mai e
Viața? Ea e caldă.
Colcăie. E informă
Și neformală, și impură.
E.
Privind cu luciditate viața,
Nu mai apuci s-o trăiești...
Doar te prefaci c-o prinzi
Într-o privire.
Să te prefaci -
Câtă pierdere de timp!
Noroc că n-am treabă
Cu cronologia
Și succesiunea!

marți, 10 iulie 2018

ÎNCĂ



Am fost odată ca niciodată,
Ca-n fiecare clipă, alta.
A fost odată ca niciodată,
Cu ochii albaștri și blânzi.
Am fost odată ca niciodată,
Curajoasă și nebună.
A fost odată ca niciodată,
Și tânăr și bătrân și blând.
Am fost o dată ca niciodată!
A fost o dată ca niciodată!
Încă suntem...!


FRUMOS



M-am cuibărit în centrul miracolului,
Despre care toți uită că e -
M-am cuibărit în centrul vieții.
Pe suprafața ei alunecă fizionomii,
Lacrimi și zâmbete.
Uneori văd chiar speranțele -
Niște picături strălucitoare
Ce trebuie culese înainte să dispară
În aburul răsuflărilor zilnice.
Alteori văd timpul încolăcit
Cum curge circular de jur împrejur.
Nu mă mai tentează, nu mă mai vrăjește
Să-l  ating ca să mă ia cu el
Smulgându-mă din echilibrul vieții.
M-am cuibărit în centrul miracolului,
Despre care toți uită că e -
Și-atunci n-am cum să-l văd
Pe el, miracolul.
Îl trăiesc și mă trăiește,
Dincolo de cronologie,
Dincolo de suprafață, de circumferință,
Dincolo...
Ce frumos!

marți, 3 iulie 2018

Cine sunt?



- Cine sunt?
Stai că-ţi spun imediat:
Eşti un nume, numele tău!
- Zău? !
Ești genială!
Ești o ratată!
Ești actriță!
Ești româncă!
Ești cetățean european!
Ești suma amintirilor tale.
Ești suma acțiunilor tale.
Ești....
- Sunt.... Cine?
Nu cum, nu ce...!
Sunt. Încă sunt.
Aici.
Sunt orice-aș fi
Întru ce?
Întru adevăr,
Întru binele obștii,
Întru binele lui sau al ei.
Întru viitor....
- Care?
Al cui?
Sunt......................
- Liniște!!!!
Vreau liniștea să aflu:
Poate sunt muzică,
Nuc, picătură de viață,
Privitoarea lunii
Sau cea care doar intuiește sensul....
- Cine sunt?!
 TACI
EȘTI ÎNTREBAREA


luni, 25 iunie 2018

Lecția uitată





Pășeam liniștit prin viața mea,
Încercând să păstrez linia dreaptă.
Puneam o talpă în fața celeilalte
Cu grijă să nu-mi pierd echilibrul.

Drumul nu era clar, doar direcția:
Înainte. Spre ce?
Și, dintr-odată, gravitația a dispărut.
M-am trezit plutind pe deasupra pașilor mei.
M-ai ridicat în aer.
Am uitat să privesc spre pământ
Și mi-am amintit
Bucuria zborului.
Spre cer?

sâmbătă, 23 iunie 2018

CLOVNUL




Clovnul, doar el, aude și înțelege
Șoaptele  lunii.
De-asta e adesea invitat în case înalte,
Goale de sens dar bine iluminate,
Ca să vorbească despre înțelesul melancoliei.
I se înalță un podium, se montează reflectoare,
Se selectează audiența, se mimează ascultarea,
Fără ca publicul să realizeze cât de bine astupate
Îi sunt urechile. Se numără scaunele, se repartizează,
Se ordonă relaxarea și atenția.
Clovnul, luminat din belșug, tace.
Privește spre ferestrele acoperite de draperii somptuoase
Și oftează. Închide ochii.
Buzele i se mișcă a strâmbătură.
Publicul e în delir.

Clovnul, doar el, aude și înțelege
Șoaptele lunii.
E singurul care-a pășit pe apă,
Urmând calea luminii.
De-asta e mereu trist.
De-asta râdem de el.

joi, 21 iunie 2018

Făt-Frumos




Baba-copil din străfundul ființei mele
S-a trezit și-a început să te strige,
Să te caute pe la răspântiile vieții mele...

Eu mă lovesc peste degetele amintirilor
Și încerc s-o conving să tacă rezonabil
Dar pentru că e prea babă (și prea copil) nu aude, nu înțelege,
Continuă să te invoce din vânt sau din adâncul pământului.

- E doar un ocean între noi, nu trebuie să strigi în halul ăsta!
Nu e ca și cum am fi murit deja!  - îi strig, la rândul meu, babei (copil)....

Ea tace. Mă lasă să-mi aud ecoul vorbelor:
- Nu e ca și cum am fi murit deja...
-...    e ca și cum am fi murit deja....
- ........ca și cum am fi murit deja....
-..............și cum am fi murit deja...
-..................cum am fi murit deja...
-..........................am fi murit deja...
-.............................................deja..


vineri, 15 iunie 2018

VIS MARITIM




Am avut un vis:
Vedeam cum oamenii,
Toți oamenii din jurul meu
Au, de fapt, rădăcini;
Ele se scufundă într-o apă,
O mare cu valuri mai line sau mai învolburate....
Oamenii se mișcă plutind la suprafață,
Picioarele lor pășesc înainte sau înapoi,
Îngreunate de inerția subterană a rădăcinilor neștiute.
Ele se-mpletesc, se încurcă uneori, apropiindu-i;
Alteori - se dizolvă, lăsând distanța să se strecoare între ei...
Se hrănesc din marea nevăzută, alcătuită
Din cenușa fluidă a altor rădăcini...

Am avut un vis.
Îl priveam cu ochii deschiși...
Ochii ce n-au nevoie să clipească...

joi, 14 iunie 2018

LUP




A trecut ceva timp
De când n-am mai simțit
Arzându-mi în sânge urletul lupului;
urletul fricii; urletul singurătății;
Urletul  pe care doar luna îl primește,
Și-l convertește alchimic în lumină....
Lumina aburindă a trecerii către dincolo...

A trecut ceva timp
De când nu mi-am înghițit cuvântul,
Ca el să se spargă în infinite cioburi
Și să-mi curgă prin trup scrijellind
Dureri la nivel femto-celular....
Mă dor amintirile, vocalele,
Furișatul privirii. Mă doare clipa,
Scrumiera, foșnetul unei rochii,
Geana tremurândă și minciuna nevinovată...

A trecut ceva timp
De când am uitat că nu știu nimic... de fapt....
Era, probabil, momentul să-mi reamintesc...
Dar doare rău urletul ăsta de lup,
Urletul meu...


miercuri, 6 iunie 2018

NOI, NUCII




Rădăcini de carne și vis, împletite,
Îmi hrănesc ființa de azi.
Nucul cu rădăcini lunatice,
Nucul copilăriei mele,
Și-a întins umbra răcoroasă
Peste mine până când, într-o zi, 
L-am simțit încolțindu-și 
Esența în sufletul meu.
Am devenit copac.
M-am întărit, m-am înrădăcinat,
M-am înfrunzit, am înflorit discret
(ca un nuc, ce sunt) și acum
Roade incomode am început să aflu
Despre mine. Incomode - altora...
Copac cu fruct amar și sămânță tare am devenit...
Înnegresc palme, suport lovituri,
Mă sfărâm în bucăți de coji lemnoase
Ca să mă strecor în cozonaci
Și colive... 
Alcătuire bizară de amar și răcoare,
De negru și verde,
De frunză și vis...
Miez alb și rădăcini în carne...
Plutesc cu luna peste timp
Prin timp, fără timp.
Copac - răbdare întru veșnicie...
În orice vis cu nuc
Eu voi fi, voi rămâne,
Îmi voi încolți umbra răcoroasă
În sufletul alcuiva,
Voi înflori discret florile altuia,
Voi rodi în alt timp curgător...
Noi, nucii, ne vom întâlni mereu,
Repetitiv, în răcoare și-n lună, și-n miez....


joi, 10 mai 2018

Bufonul



Bufonul ți-a furat
Ochelarii, te maimuțărește
În fața oglinzii.
Apoi ți-a furat cuvintele
Și acum nu poți
Decât să privești,
Neputincios,
Cum el vorbește în numele tău.
Ieri i-a convins pe toți
Cei care l-au ascultat
Că nu mai ești în toate mințile.
Azi ți-a furat speranțele...

Bufonul îți spune adevărul.
Îți dă ochelarii,
Cuvintele și speranțele
Înapoi. Acum știi
Ce comori aveai.. mai ai...
Mai ales speranțele...
Bufonul țopăie în jurul tău.
E bine că n-a plecat.
-Stai pe-aproape! - îl rogi.
-N-am cum să plec, stai liniștit!
Îți răspunde, punându-ți
Oglinda în față.
Nu-mi stă rău cu tichie!

luni, 30 aprilie 2018

MINCIUNA

Scamatorul, pentru mine,
Chinuie porumbei și iepuri,
Exersează articulația mâinii și
Pretinde că visează pentru noi...
Am destule vise,
Am avut pisici și câini,
Care-au murit de bătrânețe,
N-am închis nici o zburătoare.

Scamatorul trăiește din aparențe.
Eu trăiesc din minciuna - ficțiune
În care convenția e știută de toți.

Lucrând cu minciuna
Am învățat adevărul.
Lucrând cu adevărul
N-am învățat minciuna,
Am învățat libertatea
Sinelui care nu trebuie
Să dea socoteală decât acțiunii.
Acțiunea nu minte,
Ea e. Cuvântul e
Dar poate minți.

Lucrând cu ficțiunea
Am simțit realitatea.
Lucrând cu visuri
Am înțeles ce vedeam aievea.

Fiecare sine e o sumă
De acțiuni. Există
Acțiunea-cuvânt
Cea mai puțin stăpânită
De om, cea mai simplă - aparent.
Bucata de asemănare
Cu Cel ce ne-a făcut
Stă în capacitatea
De a emite acțiuni,
Acțiuni - cuvinte.
Responsabilitatea lor
Nu e asumată mereu.

Mințim. Bine sau prost.
Cu scop sau fără.
Devenim prizonierii
Propriilor mincuni.

Lasă-mă să-ți smulg cătușele!
Să-ți eliberez gleznele!
Să te învăț că putem scăpa
De propria greutate!
Putem zbura! Putem
Fi liberi! Pare greu,
Pare să nu fie la îndemână mereu
Dar adevărul (atât cât îl știm,
Cât îl putem...) eliberează!

Lasă-mă să te uit
Cum ai fost.
Lasă-mă să te visez
Eliberat de amănunte,
Lasă-mă să te transform
În cea mai bună versiune
A ta. Abia atunci
O să poți să ai curajul
De a-mi spune:
Lasă-mă să zbor!

Și eu nu iubesc nimic mai mult
Pe lumea asta decât să te văd
Desprinzându-te de pământ
Și plutind printre idealuri.

Lasă-mă să fii liber!
Lasă-mă!
Minciuna nu există,
E neant.
Noi suntem.
Suntem?


joi, 26 aprilie 2018

LINIA

În zăpada dintre noi
Cineva a trasat o linie.
E doar o linie.
Eu mereu respect
Regula jocului.
Nu o să trec,
Nu o să sar,
Nu o să pretind
Că nu există
Linia din zăpadă.
O să aștept primăvara
Care topește toate
Limitele.
O să pășesc, eliberată,
Cu grijă pentru primii ghiocei,
Spre tine.
O să-ți ating obrazul
Cu buricele sufletului,
O să-ți adulmec speranțele,
O să-ți adorm fricile,
O să-ți rodesc speranțele,
O să mă împletesc
Cu ființa ta până
Când eu o să devin o parte
Din tine.
La primăvară.
Când linia dintre noi
Nu va mai fi...