VEGHE

Cand iubirea doarme, demonii danseaza,
Ii fura straiele si se travestesc,
Ii maimutaresc zambetele, gesturile,
Ii imprumuta uneori si chipul,

Dar niciodata nu exista confuzie:
Ii poti recunoaste dupa privirile piezise in oglinda.
Iubirea nu are nevoie de reflexie,
Ea doar se daruieste pe sine.

RUGACIUNE

Prin lumina

mi-e zborul lin,planat.
Timpul sta; asezat
pe aripile mele;
nu ma mai curge,
nu ma mai seaca.
M-am oprit din vesnica prabusire.
In aerul subtire
si clar, rarefiat,
am scapat
de lupta cu gravitatia,
de falfaire.
Sunt una cu timpul aripilor mele.
Sunt muzica. Plutire
catre nicaieri dar catre Tine.
Sunt si zbor si echilibru planat.
Sunt timp suspendat.
Sunt armonia si fiecare nota
ce o compune.
Sunt a Ta minune.

Prin lumina.

TE STII?

Un frag parfumat în hăţişul poftelor mele.
O picătură ce alunecă senzual până-n claviculă,
Pierdută printre ploile toamnei mele.
O buclă vie, strălucitoare, mirosind a frunze,
Printre atâtea altele prinse în peruca din cuierul cabinei de teatru..
Un iris fierbinte de castană coaptă ce întinde priviri adânci -
- Capcane pentru paşii mei stângaci şi neatenţi.
Te ştii?

Plâng. Mulţumesc.

Plâng. Frumuseţea şi durerea lumii.

Plâng. Pentru claritatea imaginii-înţeles.

Plâng. Pentru că e atât de simplu şi clar şi tocmai de aceea e aproape imposibil.

Plâng ca la naştere. Plâng pentru viaţa-mpletită atât de tulburător de frumos şi de crud cu moartea.

Plâng pentru că altfel nu se poate: ar trebui să alerg înconjurând Pământul cu înţelegerea; să planez peste toate câmpurile înflorite strigând cu voce de viscol: priviţi şi nu uitaţi să priviţi!

Plâng pentru că lacrimile sunt aripile mele.

Plâng pentru alte suferinţe. Plâng de armonie şi în contul unor ne-viitoare dureri...

Mulţumesc pentru posibilitatea lacrimii!

CONFESIUNE

Uneori, când carnea doare de viaţă,

Când mâinile n-au linişte împletind aşteptări,

Când ochii privesc fără să vadă,

Duhul ce mă locuieşte zâmbeşte;

Zâmbesc cu milă şi îngăduinţă, privindu-mă.

Ochii cei limpezi privesc la cei tulburaţi

De iluziile ancorate-n secunde şi ore.

Zâmbetul blând si eliberator continuă

În timp ce gura se zbate-ntre râs, plâns şi cuvinte.

Ce e de făcut cu mine? Ce e de făcut cu tine?

E de zâmbit, de privit, de îngăduit..

Piatra certitudinii

În piatra certitudinii solide

E cariul viermănos al înşelării.

El roade însuşi sensul întrebării

Ce s-a pierdut în bulgăre aride -

- răspunsuri moarte, ce blochează calea.

Căci însăşi întrebarea prinde sensul

Cel ultim al oricui către mai sus.

Răspunsul prelungeşte-orizontala

Şi-mpinge spiritul către apus -

- apus care ucide îndoiala.

Iar dacă echilibrul pietrei ar învinge

Şi curgerea ar înceta-n acel moment,

Nimic spre moarte nu m-ar mai împinge

Căci aş fi mort deja, aş fi absent.

MULŢUMESC

Azi, când auzul s-a purificat,

Am auzit din nou muzica sferelor.

Mulţumesc.

Trăiesc, plutesc,

În centrul protejat al sferei dăruită mie.

Mulţumesc.

Când nu mă uit, când nu lipsesc,

Aud armonia ce mi se dăruieşte.

Mulţumesc.

Când nu mă uit

în uitare

Când nu mă pierd

în căutare

Când îmi amintesc

răbdarea

Când îmi exersez

aşteptarea

Când îmi trăiesc

răgazul echilibrului

Primesc - echilibru.

Mulţumesc.

Privind prin oglindă

Amintirea s-a-ntrupat

şi a venit să stea cu mine la masă

câteva ore.

“Ce surpriză!” cred că nici n-am îngăimat,

ci doar am gândit, pentru că Ea, Amintirea,

conversa ca şi cum era perfect normal:

să vorbim, să dansăm, să trăim iar…

Mai mai că m-a convins.

Şi … gata!

Am încercat apoi s-o îndes la loc,

în pod, în cutia veche de pălării dantelate

ale altor vremuri.

Nu mai încape!

Am vrut s-o ascund

după tabloul prăfuit

al celor ce au plecat din viaţa mea.

N-am reuşit: aluneca mereu,

continuu, împiedicându-mă să plec.

M-am prefăcut că e un semn de carte

şi am încercat s-o strecor

între paginile altor destine.

Aiurea! Destinele rămâneau căscate,

blocate din curgerea lor din cauza Amintirii mele

Era A Mea.

Şi atunci? “Ce mă fac eu cu tine, măi?!”

Nu mai poate să-mi răspundă. Gata.

“Eu ce să mai fac acum? Să te târâi după mine

peste tot?”

Tace.

Am lăsat-o pe podea,

în mijlocul vieţii mele.

Din când în când

trag cu ochiul la ea.

“Ei cât crezi tu c-o să mai aştept eu

să te-ntrupezi la loc?”

De fapt, cred că ştiu:

abia aşteaptă o secundă de neatenţie

ca să apară iar drept în faţa mea

şi să îngaime:

“Ce surpriză! Şi eu care credeam că tu eşti Amintirea!”

O să-i ţip:

“Sunt, măi, Orbule şi Nevăzutule,

Sunt Amintirea,

Dar sunt Amintirea Ta!”

Oferte de sezon

Ceva fluturi în stomac?

Nu, mulţumesc. Am vulturii mei

Care planează lent

Deasupra prăpastiei

Pe care o conţin.

Ceva fiori reci în palme?

Nici asta, mulţumesc,

Prefer să aştept

Piroanele fierbinţi,

Chiar dacă n-o să le merit

Niciodată.

Ceva mâncărimi în talpă?

În nici un caz. Cred

Că nici nu mai am tălpi

De cât am mers căutând.

S-au tocit picioarele până

La genunchi şi, abia acum,

M-am oprit:

În sfârşit am găsit poziţia corectă

De stat în echilibru...

Istvan în Epopeea lui Ghilgameş

Cameleon sensibil,

Pe scenă împrumuţi

Textura lemnului.

Eşti fibră vie

Prin care curge seva

Poveştii milenare.

Prin tine lemnul

Se înmoaie-n lut,

Mişcător, alunecos,

Inform, incert.

Lutul respiră,

Gâfâie, transpiră

Animalic.

Amuşini căutând

Lumina iubirii

Din femeia legendară.

Şi monstrul se desface,

Îşi găseşte verticala,

Se înalţă sabie spre zei.

Altă iubire ţi se ascute

În privire: de el, de om

Ce-nfruntă zeii.

Pedeapsa o primeşti

În locul lui.

Şi-atunci, tot ce părea

Solid, materie-nviată,

Se desface-n umbră.

O umbră tremurândă

Prin care iar zăresc

Textura lemnului,

A scândurii din scenă...

Cameleon sensibil,

Ieşit acum în lume,

Rămâi doar o privire albastră

De întrebare ce reflectă cerul.

SCRISOARE

M-am pus la zid şi m-am lovit cu pietre.

Am auzit un strigăt. Erai tu?

O întrebare s-a născut în minte

Răspunsu-l ştii. Răspunde: da sau nu?

Azi îndrăznesc să-ntreb apusul.

O ceaţă de pe apă s-a-nălţat

Şi văd catargul, vela şi timona.

Pluteşte încă sau a eşuat?

Căci nici o adiere nu mai trece

Prin aerul fierbinte, îngheţat

În nemişcarea-i. Şi asistă rece

Cine, privindu-mă de sus, din cerul lat?

Sau rece e doar aşteptarea-mi lungă,

Doar gândul ce mă-mpinge iar la zid,

Când nici un vânt, blând, gândul nu-mi alungă

Când ameţită porţile-mi închid.

Sunt porţile din centru-mi către tine,

Către un zbor comun, înlănţuind

Două destine: dinspre despărţire

Spre sensul unic. Viaţă. Vieţuind.

prieteni - esenţe (esenţiali)

Scorţişoară

Scoarţă de copac

Fermecat

Înmiresmat de visele nimfei.

Aerul vibrează fierbinte

Sub lumina albastră a zeiţei nocturne.

Umbrele dansează,

Se ciocnesc de strălucirile stelelor

Şi explodează în idei.

Asta e ea,

Prietena mea,

Ilinca.

Vanilie

Scoarţă de copac

Fermecat,

Blând,

Admirat de copii şi nepoţi,

De noi toţi.

În aerul dulce amar,

Mângâiat de raze de soare

O briză se iscă

Şi creşte

Pe coame de val

Revărsat înspre mal.

Asta e ea,

Prietena mea,

Brânduşa.

Piper

Sămânţă fermecată,

Frământată de impulsuri acute

Ascunse de zâmbete mute.

Ghem negru

Ce s-ar putea desfăşura

Peste întreagă viaţa mea.

Tibi.

PĂCATUL DEZNĂDEJDII

Eram undeva –

suspendată deasupra mării -

îmbrăţişată de vânt şi de tine -

nu simţeam, nu auzeam mugetul gurilor rele -

nici scrâşnetul dinţilor care macină vieţi...

Pluteam senină, cu briza,

dansam cu delfinii, îţi zâmbeam spre apus.

Cuvintele/cioburi nu zboară peste apă,

tăişul lor n-avea cum să m-ajungă.

DAR am ales să cad în lume,

să pornesc păşind pe ciment printre ei,

să aud răsuflările grele de patimi,

să primesc scrijelit în retină cuvântul ciobit.

Şi tălpile mi s-au îngreunat de smoală

şi ochiul îmi sângerează amar

şi mugetul mă asurzeşte

şi caut şi caut şi caut să cred

că nu-i chiar aşa, că omul e om , nu reptilă,

nu ciob, nu asfalt, nu marfar‚

dar tot ce-ar putea să mă-nalţe acum

e pierdut şi uitat.

E-n zadar.

IPOTESTI

Am plecat la ora 9 din parcarea TNB: un stol de vrăbii mai năuce, mai somnoroase, mai entuziaste, mai timide...
Privirile tatonează prudent vecinii din autocar: zâmbim, facem cunoştinţă, spunem glume, ne solidarizăm pentru prima oară ca să protestăm împotriva aerului condiţionat prea rece şi vijelios.
Oprim pentru masă. Unii mănâncă, alţii doar beau suc sau apă, puţini se aventurează să ia bere.
Limbile se dezleagă mai mult: tehnici neconvenţionale de vindecare, amintiri din facultate, „tu de unde eşti?”... Plecăm iar. Încă jumătate de drum... urmează
Somnolenţă. Apoi jucăm jocul care înghesuie obiecte şi fiinţe într-o valiză. Râdem. Trece timpul. Trece şi parte din drum. Corpaci face meniul pentru cină. Oprim la Kaufland in Botoşani. De fapt, nimeni nu avea nimic de cumpărat. Găseşte fiecare câte ceva. Corpaci strigă catalogul. Pornim iar.
*
Am vrut să ţin un jurnal. După prima zi plină am realizat că e imposibil şi nu numai... Poate că e chiar împoriva sensului acestui atelier. Singura formă în care am putut să descriu experienţa trăită e următoarea:

IPOTEŞTI

Iarbă, piatră, rândunele, mere
Vânt, pământ, zâmbet şi berze
Căţei, ţânţari, livadă, vis
Versuri, priviri, sunete, trăiri
Cruci, cimitir, eleleu, timp
Soare, senzaţii, apă, sens
Floare, vârstă, iubire, măicuţă
Pădure, drum, izvor, clopot
Băţ, ritmuri, împreună, inspiraţie
Tăcere, odă, şoaptă, creaţie
Plată, lacrimă, tinereţe, tristeţe
Atenţie, trezire, întrebare, direcţie

AŞTEPTARE

O linişte pietificată se-mplineşte

Şi vânt sau trăznet, uragane

Pot smulge, sparge, arde

Tot - în jur. Zadarnic.

Ocean întins în inima-mi, în suflet,

Rămâi netulburat, netemător,

Ascuns, tăcut, închis în sine-şi

În aşteptarea unui călător.

Şi dacă acea pânză se zăreşte

Cât unghia la orizont

Un univers marin întreg

Porneşte, se trezeşte...

Un val de viaţă, sânge ars de dor

Se-înalţă din vulcanul diamant.

Şi uragan, şi trăznet şi torente

Par mici şi scufundate-n lut

Căci izbucnirea vieţii-atinge luna

În drumu-i de cometă spre trecut

Şi singura ei ţintă e speranţa

Ce naşte un nou cosmos-început

În care alte legi se desfăşoară,

Alt vis se împlineşte neînceput

Şi totul E, nu creşte, nu descreşte

Şi nu există viitor şi nici trecut.

azi

17 mai 2011

*

Sufletul pâlpâie stropind raze albastre. Naşte umbre care danseaza pe cer.

*

Aşteptarea întinde timpul. Pânză de păianjen peste inimă.

*

Cântecul picură răcoare peste arşiţa vieţii. Nor alb dus de vânt.

*

Ţărâna respiră greu înecată în ea însăşi. Doar furtuna o poate vindeca înălţând-o.

cine esti?

Confuz, străin de cele ştiute, te strecori

Travestit cu rochii albe de linişte
Sub voalurile cărora gâlgâie un hohot în surdină...
Râzi şi nici nu mai ştii că râzi.
Nici lacrimile nu ţi le recunoşti.
Dai vina pe ploaia de stele ce a izbucnit peste tine,
Pe stropii albi ai şampaniei deschise pentru tine,
Pe vârtejul caruselului ce te poartă.
Singur cu tine eşti... singur. Străin.
Ca să ai impresia că te cunoşti
Te costumezi şi te pudrezi
Şi, după o privire piezişă în oglindă,
Iar pleci la vânătoare de râsete
Dar ele nu-ţi ajung niciodată
Aşa că, în curând, fără să-ţi dai seama,
O să pleci la vânătoare de suflete.
Al meu s-a predat deja...

PERFECT LOVE

Mă abandonez cu voluptate îmbrăţişării Timpului.

Braţele-i calde, viguroase, fantastice

Îmi încolăcesc decadent trupul.

E o senzaţie prelungă, de otravă seducatoare;

Pleoapele încep să cadă, pielea se dilată ireversibil,

Porii se deschid să absoarbă toxina clipei ce trece.

În răstimpuri scurte muşchii se contractă spasmodic,

Smulgându-se pentru mici evadări în insule de iubire omenească.

Insinuant, braţele Timpului revin, alunecând şerpeşte.

Mă învăluie. Mă împac cu Timpul meu şi el mă iubeşte.

Nu există despărţire. Fidelitatea e veşnică, încrederea e totală.

Poţi fii fericit dacă-ţi iubeşti Timpul.

BACH

Muzica face "simţibilă" transparenţa materiei.
Meditaţia armoniei sonore împlineşte înţelegerea trecerii... Organul eternitaţii tresare şi se trezeşte ascultând Bach.
Perfecţiunea muzicii este perfecţiunea miracolului viaţă. Moartea şi naşterea fiecărui sunet ce creează muzica sunt moartea şi naşterea fiecărei clipe de viaţă. De asta, în împlinirea ei, muzica e dureros de frumoasă. Esenţa fascinaţiei e trecerea, dinamica.
Viaţa e muzică?
:)
Poate fi...

http://www.youtube.com/watch?v=E2j-frfK-yg

Amiază băloasă. Dureroasă.
Cu pleoape grele. De rele.
Nu dorm. Nu adorm.
De gânduri noroase,
De griji somnoroase.
Mă culeg cu greu
Din cenuşa cleioasă
Mă smulg şi, soioasă,
Mă scutur prelung, repetat
Şi pornesc să străbat
Iar şi iar
Ziua,
Amuşinând după har
Ca un câine-nsetat.
L-am aflat!
M-a aflat!

În zbaterea însăşi e sensul ascuns
Al drumului Celui Uns
Cu uleiul drumului pe călcâi.
Mai întâi
Se aşează talpa pe pământ.
Apoi
Se inspiră vânt şi cer şi mister.
La final
Se cresc aripi de Har.
Şi nu cel din urmă
E zborul către interior
Unde nor, apă, vânt şi pământ
Se-ntâlnesc
Pe călcâiul ceresc
Al celui condamnat la căutare
De Iubire şi Iertare.
Cu I mare.

CONTORSIONISTA VISATOARE

Serpuiesc in adancul meu. Eu.
Ma-ncolacesc si ma desfac din nou.
Ma zbat, ma intorc, ma inalt si cad. Iar.
Nu vad gura fantanii care sunt. Eu.
Nu vad decat reflexia lunii. In mine.
Ochiul intors inauntru nu clipeste. Nu stie.
Trebuie sa-mi musc coada si sa ma inghit
Pana ma intorc pe dos.
Si atunci toata frumusetea lumii
O sa se oglindeasca pe mine.
Voi fi doar luciul apei in care
Se reflecta intreaga lume.
Voi fi intreaga lume,
Daca ma intorc pe dos.

la miezul noptii

Imi iubesc viata. Asa cum e. Esenta ei.

Mi-o amintesc mereu. Continuu.

Cand e vant rece pe obraji,

Cand luna aburita sta sa se umple,

Cand Papi ma alearga peste pietre si nu latra,

Cand ceilalti dorm si eu veghez.

Sunt sigura ca nu contribui la evolutie.

Nu sunt sigura.

Ce-i aia evolutie?

E echilibru in miscare. E vibratia pietrei.

E miscarea in echilibru? E impietrirea vibratiei?

E bine.

Bau! (in 2004)

Bau!

Nu te-ai speriat. Nu erai aici.

Lipsa ta era atat de prezenta

Incat am confundat-o cu tine.

Cand ai sa vii o sa te confund cu lipsa ta

Sau poate nu -

Poate o sa-mi lipseasca lipsa.

Ce zici de asta?

Ar trebui sa te superi

Dar iar am uitat ca nu esti aici

Deci n-ai cum sa-mi raspunzi.

Lipsa ta tace in locul tau.

Ai lasat-o sa raspunda in locul tau.

Nu, n-ai lasat-o,

Dar nici n-ai venit.

Bau!

Unde esti?

In curand uitarea o sa ia locul lipsei.

Na! Sa vezi si tu cum e!

MA VEZI?

Umblu tarandu-mi ranile la vedere:

Mari, sangerande, mici, transparente sau grele;

Ude, albastre, 'nchegate, adanci-

Atarna de mine bucati mari de stanci.

Si nimeni nu vede?!

Prin multime strabat.

Sunt un atelaj stramb si ciudat.

"Ma vezi? Tu! Ma vezi?"

"Da! Te-am vazut!Ce esti?

Un pictor cu tablouri de gat?

O opera de arta in miscare?"

"Nu! Viata pe doua picioare!

Abia ma mai car.

Am slabit si ma doare."

"A! Nu esti viata. Esti imbatranire!"

"Taci pana nu-mi ies din fire!"

Ganduri

Ganduri.
Ganduri si drumuri.
Ganduri pe drumuri.
Solidaritate. Induiosatoare.
Iarna.
Seara tarziu.
Multime.
Mare de oameni in statie.
Ger umed-cenusiu cu cirmoaca.
Multimea se inghesuie in autobuzul
gri, metalic, rece.
Porneste cu usile deschise.
Pericol.
In tacere si cu resemnare toti se strang unii in altii
intr-o imbratisare fortata, din compasiune: sa incapem multi, cat mai multi, toti...
Solidaritate in suferinta.
Ma simt legat prin frig, saracie si compasiune de vietatile cenusii, duioase
din jurul meu. Oameni. Vieti mici (?),
dulci-amarui, chinuite -
vieti de supravietuitori care
lupta pentru supravietuirea sufletului,
fara constiinta nobletii luptei lor.
E o miscare de rezistenta,
o zbatere muta intru omenesc; cu ce are el mai slab,
mai fragil, mai tragi-comic.
Uneori suferinta pare necesara.
Fara sa stie, oamenii au nevoie de umanitate. :)
Vieti mici. Vieti unice. Vieti.
Viata.