Privind prin oglindă

Amintirea s-a-ntrupat

şi a venit să stea cu mine la masă

câteva ore.

“Ce surpriză!” cred că nici n-am îngăimat,

ci doar am gândit, pentru că Ea, Amintirea,

conversa ca şi cum era perfect normal:

să vorbim, să dansăm, să trăim iar…

Mai mai că m-a convins.

Şi … gata!

Am încercat apoi s-o îndes la loc,

în pod, în cutia veche de pălării dantelate

ale altor vremuri.

Nu mai încape!

Am vrut s-o ascund

după tabloul prăfuit

al celor ce au plecat din viaţa mea.

N-am reuşit: aluneca mereu,

continuu, împiedicându-mă să plec.

M-am prefăcut că e un semn de carte

şi am încercat s-o strecor

între paginile altor destine.

Aiurea! Destinele rămâneau căscate,

blocate din curgerea lor din cauza Amintirii mele

Era A Mea.

Şi atunci? “Ce mă fac eu cu tine, măi?!”

Nu mai poate să-mi răspundă. Gata.

“Eu ce să mai fac acum? Să te târâi după mine

peste tot?”

Tace.

Am lăsat-o pe podea,

în mijlocul vieţii mele.

Din când în când

trag cu ochiul la ea.

“Ei cât crezi tu c-o să mai aştept eu

să te-ntrupezi la loc?”

De fapt, cred că ştiu:

abia aşteaptă o secundă de neatenţie

ca să apară iar drept în faţa mea

şi să îngaime:

“Ce surpriză! Şi eu care credeam că tu eşti Amintirea!”

O să-i ţip:

“Sunt, măi, Orbule şi Nevăzutule,

Sunt Amintirea,

Dar sunt Amintirea Ta!”