OGLINDĂ OGLINJOARĂ

Pe nesimțite, nici nu se știe exact când,

S-a spart oglinda lumii. Și iată: fiecare și-a revendicat

Ciobul lui de adevăr, fărâma de reflexie a întregului pierdut.

Se rătăcește în neștire, pe câte un fragment răsturnat,

Ca și cum ăla ar fi Drumul, Calea, Cărarea Unică.

Sau se stă neputincios la câte o răscruce (timp nedefinit) ,

 Așteptând întâlnirea cu ciobul potrivit întru re-întregire.

Alții au și aruncat la gunoi încercarea de oglindire -

- aici pare cel mai grav - drept care și-au pierdut și umbra

Și speranța vederii cerului. Scurmă doar pământul.

Probabil că de atâta agitație, bătrâna planetă obosită

O să inventeze (iar!) ceva ca să ne potolească,

Să ne trimită la culcare mai devreme,

Să n-o mai chinuim atât în zadar.

Ea-și conține reflexia. Știe să privească 

Unde trebuie. Ne-a și spus, dar în vacarmul omenirii

Ai zice că nimeni nu mai aude.

Facem liniște o clipă?

Parcă nu mi-e somn. Încă.