POCĂINȚĂ

 În prima zi n-a băgat de seamă nimeni

Cineva a tușit ușor, altul a scuturat praf de pe umăr în treacăt.

A doua zi cineva a tușit un pumn de cenușă, altcineva și-a scuturat o bucată de umăr

Prefăcut în cenușă.

Abia de a doua zi așadar s-a văzut.

A treia zi, cea în care suntem, ne-a obișnuit

Cu imaginea trupurilor ce cad în genunchi mergând pe stradă,

Cenușa surpă când un mușchi, când laringele, când inima însăși.

În a patra zi care bate în răsărit toate sufletele vor fi cenușă.

Carcasele se vor mișca automat, repetând și mimând viața.

Înăuntru nu va mai fi nimeni.

Se va vedea doar la apropiere, oricâtă lumină ar traversa ochiul

Nimic nu va mai străluci. Nici o lacrimă nu va mai curge.

E bine? E bine fără lacrimi?

Dă-mi! Dă-mi-le mie pe toate! Azi, acum, în ceasul al douăsprezecelea

Al celei de-a treia zi! Dă-mi toate lacrimile să le plâng!

Trece-le în contul altora, al celor răi sau încenușați deja!

Ca să nu ne mai uscăm... Plângeți acum, în ceasul al douăsprezecelea,

Ca să nu ne uscăm... Ca să nu ne uscăm... Ca să nu... 

Lacrimi. Mulțumesc.