TEATRU. MOARTE. LUME.

 

Teatru. Nu mi-a plăcut când eram copil – mi s-a povestit că la singurul spectacol de la Țăndărică la care m-a dus mama am început să strig și să plâng când băiețelul neascultător era amenințat de un crocodil. Alți copii de vârsta mea încercau să-mi explice că e doar o poveste dar am continuat să sufăr și să strig până când m-au scos din sală. Am urât și desenele animate care se terminau trist (Mica sirenă) și pe Anderson cu totul, deși l-am citit obsesiv pe la 8 ani, până pe la 10 chiar... Nu mi-a plăcut teatrul nici mai târziu, mergeam doar ca să văd în realitate actorii care îmi plăcuseră în filme, altfel vedeam doar butaforia. Viața mi s-a schimbat la un moment dat și am ajuns actriță. Nu mai contează acum de ce – în detaliu. Contează doar că am decis în urma unor experiențe trăite că teatrul e o cale de cunoaștere, de autocunoaștere (ceea ce e cam același lucru...) și asta m-a interesat; teatrul ca laborator de experimentare a ”lumii”. Pentru experimentul ăsta e nevoie de niște condiții – ca pentru orice experiment – și nu mă refer acum la cele materiale (pentru teatru, astea sunt minime). Trebuie oameni curioși întru același lucru. Am avut norocul să întâlnesc regizori mari, dăruiți, inspirați, oameni/bibliotecă, magicieni ai teatrului. Ei stabileau condițiile de bază construind lumi pe scenă. În lumile astea actorii puteau deveni personaje, existențe care interacționau subordonându-se legilor lumii create pentru acel spectacol. Am ”trăit” astfel în multe lumi. Am trăit multe vieți. Unele mai lungi, altele mai scurte – în funcție de cât s-a repetat și cât s-au jucat spectacolele. Am 51 de ani acum și uneori simt că am trăit o secundă(viața ”civilă”), alteori 300 de ani(pe scenă). Cu fiecare om (mare regizor sau actor), parte din lumile în care am existat și eu, care a murit, am simțit că se taie o bucată din existență. Nu doar din existența mea. Am simțit că dispare și o bucată de viitor. Că orizontul se îngustează. Nu toți cei din breasla noastră își propun să creeze universuri fascinante, cu legi funcționale care construiesc trasee/povești capabile să potențeze actorii și să absoarbă spectatorii în același timp. Unii construiesc structuri scenice care doar imită realitatea, cu scopul de a relaxa publicul sau de a-i pune niște teme înaintea ochilor. Nu toți sunt (sau măcar vor să fie) magicieni/creatori. Nimic rău în asta. Doar că pe mine nu mă interesează – sunt butaforii, nu realități ficționale. Nu riscă nimic, urmează rețete și totul devine previzibil... pentru mine. Inclusiv succesul (uneori). Pentru ca ceea ce e pe scenă să mă intereseze, să mă lase curioasă, trebuie să rămână un sens/simț ascuns chiar după ce spectacolul s-a sfârșit. Și pentru public și pentru actori. Să ai impresia că lumea în care tocmai ai fost absorbit (actor sau spectator) a existat și continuă să existe și fără tine. Abia atunci experimentul are condițiile depline. Abia atunci e ca în viață (și moarte).