PĂCATUL DEZNĂDEJDII

Eram undeva –

suspendată deasupra mării -

îmbrăţişată de vânt şi de tine -

nu simţeam, nu auzeam mugetul gurilor rele -

nici scrâşnetul dinţilor care macină vieţi...

Pluteam senină, cu briza,

dansam cu delfinii, îţi zâmbeam spre apus.

Cuvintele/cioburi nu zboară peste apă,

tăişul lor n-avea cum să m-ajungă.

DAR am ales să cad în lume,

să pornesc păşind pe ciment printre ei,

să aud răsuflările grele de patimi,

să primesc scrijelit în retină cuvântul ciobit.

Şi tălpile mi s-au îngreunat de smoală

şi ochiul îmi sângerează amar

şi mugetul mă asurzeşte

şi caut şi caut şi caut să cred

că nu-i chiar aşa, că omul e om , nu reptilă,

nu ciob, nu asfalt, nu marfar‚

dar tot ce-ar putea să mă-nalţe acum

e pierdut şi uitat.

E-n zadar.