CLOVNUL

Clovnul, doar el, aude și înțelege
Șoaptele  lunii.
De-asta e adesea invitat în case înalte,
Goale de sens dar bine iluminate,
Ca să vorbească despre înțelesul melancoliei.
I se înalță un podium, se montează reflectoare,
Se selectează audiența, se mimează ascultarea,
Fără ca publicul să realizeze cât de bine astupate
Îi sunt urechile. Se numără scaunele, se repartizează,
Se ordonă relaxarea și atenția.
Clovnul, luminat din belșug, tace.
Privește spre ferestrele acoperite de draperii somptuoase
Și oftează. Închide ochii.
Buzele i se mișcă a strâmbătură.
Publicul e în delir.

Clovnul, doar el, aude și înțelege
Șoaptele lunii.
E singurul care-a pășit pe apă,
Urmând calea luminii.
De-asta e mereu trist.
De-asta râdem de el.