NOI, NUCII

Rădăcini de carne și vis, împletite,

Îmi hrănesc ființa de azi.

Nucul cu rădăcini lunatice,

Nucul copilăriei mele,

Și-a întins umbra răcoroasă

Peste mine până când, într-o zi, 

L-am simțit încolțindu-și 

Esența în sufletul meu.

Am devenit copac.

M-am întărit, m-am înrădăcinat,

M-am înfrunzit, am înflorit discret

(ca un nuc, ce sunt) și acum

Roade incomode am început să aflu

Despre mine. Incomode - altora...

Copac cu fruct amar și sămânță tare am devenit...

Înnegresc palme, suport lovituri,

Mă sfărâm în bucăți de coji lemnoase

Ca să mă strecor în cozonaci

Și colive... 

Alcătuire bizară de amar și răcoare,

De negru și verde,

De frunză și vis...

Miez alb și rădăcini în carne...

Plutesc cu luna peste timp

Prin timp, fără timp.

Copac - răbdare întru veșnicie...

În orice vis cu nuc

Eu voi fi, voi rămâne,

Îmi voi încolți umbra răcoroasă

În sufletul alcuiva,

Voi înflori discret florile altuia,

Voi rodi în alt timp curgător...

Noi, nucii, ne vom întâlni mereu,

Repetitiv, în răcoare și-n lună, și-n miez....