Adânc

În adâncul singurătății
Mă scufund, uneori...
E o cădere lentă, spre liniște.
Îmi salut, în drum, fantomele.
Ele-mi zâmbesc, prietenos de tăcute.
Sunete înăbușite, încetinite,
Pătrund arar, prin verdele transparent
Al singurătății mele.
Au forma literelor, a cuvintelor
Dar nu mai alcătuiesc
Nici un sens.
Pot să le prind între degete
Să le răsucesc, să mă joc cu ele
Și să le abandonez ca pe firele de nisip.
Inclusiv discursul nu-știu-cui.
Lătrăturile unora. Aplauzele.
Laudele - de sine sau de altul.
Judecățile - de sine sau de altul.
Inclusiv ticăitul ceasului.
Inclusiv propriu-mi urlet
De om speriat de singurătate.
Apoi mă abandonez complet
Plutind cu fața spre cer.
Singură cu cerul rămân.
E liniște. E viață.