AZI 23 ianuarie

Binecuvântarea (și blestemul) meseriei de actor (sau regizor) este că, uneori, ai zile goale: fără repetiții și fără spectacole. Azi și ieri au fost zile goale pentru mine. Ieri am făcut comisioane și cumpărături mamei și mie, am făcut curățenie în casă, am gătit, am făcut sport, am vorbit la telefon, am văzut filme, am citit, am scris.... Azi am început prin a vedea un film - de fapt, un show filmat ”Billy Crystal 700 Sundays”. Deși sunt în urmă cu lecturi, vizionări de spectacole de teatru, întâlniri cu prieteni vechi etc - n-am mai vrut să fac nimic. Am vrut să-mi asum ziua asta așa goală cum e ea. Cred că ăsta e rolul unui artist: să ne facă să ne întoarcem spre noi înșine - cu tot ce înseamnă asta... bune și rele... M-am îmbrăcat și-am pornit ca un turist prin București. Am mers, am privit și m-am gândit: la ce vedeam și la cine sunt în raport cu ce vedeam pe stradă... De câte ori mă grăbesc, cineva merge prea încet înaintea mea, semaforul se schimbă exact când vreau să traversez, întâlnesc un amic cu chef de vorbă... Acum toate semafoarele erau verzi, trotuarul îmi făcea loc. După ce am reușit să-mi smulg privirea din vitrinele luminate, am simțit mirosul iernii și atingerea înviorătoare a gerului în obraz - senzația bucuriei plimbării prin ger din liceu... Pentru că de curând m-am mutat la Kogălniceanu, am ajuns ușor la Calea Victoriei și pașii au urmat celebra stradă fără să mă gândesc la direcție... Am mers pe ea și pe altele adiacente...Vedeam parcă din nou cu ochii de la 17 ani vechile ziduri, mă uitam ca un hoț în apartamentele fără perdele (majoritatea pline de tablouri...și oglinzi...). În biserici începea vecernia dar n-am intrat, m-am închinat doar - salutându-i pe cei cu adevărat vrednici... Am descoperit consulatul Latoniei și, în apropiere, am văzut o casă pe care brusc mi-am dorit-o - avea o mică plăcuță pe ea și, când m-am apropiat, am văzut că era casa în care a trăit Gina Patrichi. Dumnezeu s-o ierte și s-o odihnească în pace! E adevărat că aveam muzică în urechi și, deși traficul era cum e, eu alunecam prin alte timpuri - trecute și viitoare - căci zidurile vor rămâne și când cei grăbiți azi, vor fi înlocuiți de grăbiții de mâine. Fascinată de semafoarele mereu verzi dinaintea mea, am ales să aștept de două ori la unul dintre ele, ba am făcut și o piruetă pe loc (din cauza muzicii) pe care n-a observat-o nimeni (din ce-am observat eu...) M-am gândit că asta e singurătate, apoi că asta e contemplație, apoi că asta e meditație, apoi că asta e libertate... Cine poate spune? Fiecare își răspunde sieși... Am ajuns acasă după o plimbare de trei ore cu sentimentul că știu mai bine câteva străzi din orașul în care trăiesc și că, uneori, semafoarele îți deschid calea spre libertate - dacă ți-o deschizi și tu...