Azi am nevoie de cuvintele altcuiva.

Mâinile mele bâjbâie în căutarea unui punct de sprijin, dar tot ce apucă în baba-oarba asta se transformă în nisip și se scurge printre degete...

"Ca și despre copac nu afli nimic despre om cercetându-l în aspectele lui diferite de-a lungul vieții. Copacul nu e sămânță, apoi tulpină, apoi trunchi flexibil, apoi lemn mort. Nu trebuie să-l împarți pentru a-l cunoaște. Copacul este acea putere care se unește încet cu cerul. Ca și tine, copilul meu. Domnul îți dă viață, te face să crești, te umple de dorințe, de regrete, de bucurii și suferințe, de mânie și îndurare. Apoi te ia din nou la el. Totuși, tu nu ești nici acest școlar, nici acest soț, nici acest copil, nici acest bătrân. Ești cel ce se desăvârșește. Și, dacă te vei descoperi asemeni unei ramuri unduitoare, prinsă temeinic în trunchiul măslinului,  vei gusta eternitatea în mișcările tale. Și totul în jurul tău va deveni veșnic. Veșnică fântână care cântă și care a potolit setea părinților tăi, veșnică lumina ochilor când îți va surâde fata pe care o iubești, veșnică răcoarea nopților. Timpul nu mai e o clepsidră ce-și scurge nisipul, ci un secerător ce-și leagă snopul." Antoine de Saint-Exupery, CITADELA

Azi am găsit mângâierea citind, nu scriind.
Mâine mă duc la doctor.