Când merg liniștită

Merg liniștită pe stradă și, fără să presimt nimic, fără să mi se întâmple nimic deosebit, fără să se fi schimbat fazele lunii mă trezesc că mă lovește iar, brusc,  în ceafă, întrebarea ”Cine sunt?”. Cad în genunchi, ca de obicei, năucită de precizia loviturii-întrebare și pornesc de-a bușilea căutându-mi urmele până în copilărie. Cercetez peisajul vieții mele de până acum și-mi văd forma întipărită în diferite situații (mai limită, mai dramatice, mai comice....) Nu știu nici măcar cum de o recunosc (pe ea, forma mea)... Sunt o formă? Nu. O fracțiune de secundă am fost. În continuitatea ei, forma desenează trasee și culori în degrade – scrie o partitură cu acute și bemoluri, intensități variabile dar nici o sincopă.... Viața mea e simfonia mea – dar eu, eu, cine sunt? Nici dirijor, nici compozitor, nici interpret – poate doar vibrația în sine, tiparul impulsului care o ordonează... Sunt o ecuație? În limbajul științei așa m-aș numi, dar tot nu înțeleg nimic: ar trebui să fiu matematica însăși ca să înțeleg ce înseamnă ”sunt o ecuație” (sau cel puțin matematician - deși tot nu cred că e suficient).

Merg liniștită pe stradă și, fără să presimt nimic, mă trezesc că mă lovește iar, brusc, în ceafă, fericirea. Cad în genunchi, năucită de intensitatea loviturii-sentiment și nu mai caut nimic. Am găsit.