Om care se crede nuc

Există oameni - scut.
Există oameni - glonț.
Există oameni - aripă,
După cum există deja oameni - zborrrrrrrrrrr.
Eu nu m-am văzut,
Mă simt om - nuc.
Oare asta sunt?
Ce știu sigur
E că, în ultima vreme,
M-au încolțit oamenii - clește.
Sunt de multe feluri.
Ca și cleștii.
Cei mai periculoși nu-s cei
Care ciupesc în scoarță
(Mai bună sau mai îmbătrânită... deja...)
Nici cei ce vor să smulgă cuvinte
Din frunzele amare.
Sunt smulgătorii de speranță
Și de vis.
Aștept.
Deocamdată cu răbdare,
Ascunsă în singurul refugiu
Care e poezia,
Să se coboare pacea.
”Poți să aștepți tu, mult și bine!”-
-Continuă smulgătorii de cuvinte
Să-mi ferfenițească frunzele... amare...
Mișcă-te, fă ceva!
De acolo, din mijlocul poemului,
Nu pot să le ofer și să-mi ofer decât
”Vreți nuci? Mai crude sau mai coapte,
Mai pentru cozonac, tort sau colivă!
Care pentru ce credeți...
Vreți? Vreau? Mai vreau?”