Eu, incendiul

Azi parcă toată tristețea lumii
Mi-a inundat fiecare celulă
Și ca să nu mă dizolv complet,
Cu ultimele puteri am scăpărat
Amnarul disperarii. 
Scânteia/furie
A țâșnit împrăștiind întâi 
Flăcări albastre pe piele,
Apoi limbi violet s-au încolăcit în jurul inimii
În timp ce pe limbă, gustul de cenușa 
Devenea tot mai pregnant.
Și așa, incendiu pe picioare,
M-am îndreptat înspre apusul
Ce-mi reflecta culorile
Făcându-mă să mă simt
Parte din planul naturii.
Și cu cenușa știu acum ce să fac...