De Sfantul Valentin (catolic) :)

Deșertăciunea

Bate iar la ușa mea.

- Nu, nu te cunosc!

Și nici nu vreau să te cunosc!

Du-te pe pustia bășcăliei!

Ai câmp destul acolo,

E lung și lat

Cât toată

România....

-Nu, nu!

Zice ea -

Eu la tine vreau

Și la alți patetici

Din specia ta

Care n-au abandonat,

Care nu scriu REZIST

Cu majuscule,

Care tac,

Care fac insule

De nu-știu-ce...

-Bineînțeles că nu știi -

Zic eu, exasperată,

Și iar mă învelesc cu haina

Singurătății

Sensului meu.

Eu nu rezist

Eu sunt.

Dar deșertăciunea

Mă pândește uneori

Ascunsă sub haina prieteniei,

Sau, și mai rău,

Sub haina celui ce se lasă iubit,

Ca un frate, creștinește....

Vrea să prindă momentul

În care sufletul meu

S-a deschis să respire

Și atunci, mișelește,

Îmi fură speranțele

Că oamenii vor să fie buni,

Că oamenii presupun nevinovat,

Că pedeapsa cu moartea s-a abrogat.

Zâmbește rânjind

Și se preface-n deznădejde -

Asta ar vrea ea!!!

Dar eu,

Învelită în haina

Singurătății,

O înving

Aprinzând lumina

Peste toate visele frumoase,

Peste toți copiii nenăscuți -

Din care nici unul nu e al meu-

Și-i zic atunci

- Na! Să te saturi!

Și la lumina asta

Deșertăciunea dispare....

A fost doar o umbră,

O încruntare ce-a dispărut

La primul surâs de Bun-venit

Iubire!