VORTEX

Vortexul urlă, grohăie și șuieră în jurul meu.

Nu-l văd, doar aud și simt cum mă pândește,

Cum răsuflă și-mi găfâie lângă suflet

Cum mă trage spre hăul deznădejdii...

E coșmarul cu picioarele grele care

Nu te mai ascultă, nu mai pot să-și ia zborul.

Aripile tălpilor mele s-au îngreunat de nămolul

Vieții între semeni. Am nevoie de un pom

Care să mă-mbrățișeze, să mă tragă el

Printre crengi și frunze, să-mi amintească

De pasărea măiastră ce eram.

Unde ești, copac cu frunze amare și aspre?

Te invoc din copilărie, te caut în umbra lunii,

Te amușin printre prieteni... Unde ești?

Unde ești măcar tu, lanule de grâu,

Galben ca iubirea? Desculță în miriște

Aș alerga, sângele-ar țășni din tăieturi

Și poate-așa picioarele ar deveni din nou ușoare...

Am găsit doar râul uitării deocamdată.

E bine și atât – o să mă scufund,

O să mă las dusă, o să mă pierd

În uitarea tuturor – și a mea -

   Și, măcar, va fi liniște...