luni, 22 mai 2017

VORTEX

Vortexul urlă, grohăie și șuieră în jurul meu.
Nu-l văd, doar aud și simt cum mă pândește,
Cum răsuflă și-mi găfâie lângă suflet
Cum mă trage spre hăul deznădejdii...
E coșmarul cu picioarele grele care
Nu te mai ascultă, nu mai pot să-și ia zborul.
Aripile tălpilor mele s-au îngreunat de nămolul
Vieții între semeni. Am nevoie de un pom
Care să mă-mbrățișeze, să mă tragă el
Printre crengi și frunze, să-mi amintească
De pasărea măiastră ce eram.
Unde ești, copac cu frunze amare și aspre?
Te invoc din copilărie, te caut în umbra lunii,
Te amușin printre prieteni... Unde ești?
Unde ești măcar tu, lanule de grâu,
Galben ca iubirea? Desculță în miriște
Aș alerga, sângele-ar țășni din tăieturi
Și poate-așa picioarele ar deveni din nou ușoare...
Am găsit doar râul uitării deocamdată.
E bine și atât – o să mă scufund,
O să mă las dusă, o să mă pierd
În uitarea tuturor – și a mea -


   Și, măcar, va fi liniște...

Linkuri de întoarcere către această postare:

Creați un link

<< Pagina de pornire