CONFESIUNE

Uneori, când carnea doare de viaţă,

Când mâinile n-au linişte împletind aşteptări,

Când ochii privesc fără să vadă,

Duhul ce mă locuieşte zâmbeşte;

Zâmbesc cu milă şi îngăduinţă, privindu-mă.

Ochii cei limpezi privesc la cei tulburaţi

De iluziile ancorate-n secunde şi ore.

Zâmbetul blând si eliberator continuă

În timp ce gura se zbate-ntre râs, plâns şi cuvinte.

Ce e de făcut cu mine? Ce e de făcut cu tine?

E de zâmbit, de privit, de îngăduit..