duminică, 4 februarie 2018

INIMA



Uneori, contextul te obligă
Să-și smulgi inima din piept
Și să o ții în palmă, la vedere,
În clipa aia toți își vor da cu părerea
Despre ea;
”Nici chiar așa, vai, dragă, cum?
Fără rușine și fără perdea
Tu chiar zvâcnești?
Vai, draga mea, dar
Nu poți să pulsezi,
E indecent,
Ne-mai-vorbind-
Ce mai curent
Produci
În preajma-ți!”
(Eu, frica de curent-
Mărturisesc -
N-am înțeles-o niciodată...)
”Păi ai mai pomenit vreo fată
Cu inima pulsândă, permanent?
Mai ia o pauză sau fă ceva
Cu cordul cel rebel
Din mâna ta!”

Uităm de inimă mereu
Și-așa pare normal.
De fapt, e greu
Să-ți amintești
Cu fiecare clipă
Că exiști.

Atunci nici ochii
Nu ți-ar mai fi triști,
Nici dimineața grea,
Nici lunea...luni.
Când știi că ești 
Te miri
În ce genuni
De ceață dispărem,
Cum foarte repede
Uităm ce vrem,
De fapt, să fim
Pe-acest pământ.
(Vorbesc de cei ce au gândit măcar
”Eu sunt” -
Cu tot ce-nseamnă el...)
E un măcel,
Un genocid
Ce unanim e acceptat:
Uităm de-acel palat
Miraculos,
Pe care îl știam,
Copii fiind,
Când viața doar conta:
Noi viețuind.

Uităm ce simplu e,
De fapt:
Un cord
Pe care dacă poți
Să-l dai în dar
Oricui și tuturor,
Primești doar har
La schimb.
E cineva?
O inimă ar folosi cuiva?