Coșmar cu măști

Măștile ni s-au lipit de față
Și au luat forma eului ascuns.
S-a umplut strada de frici,
De pleoape lipite, de rânjete îngâmfate,
Ba sunt și niscai păuni de-a dreptul,
Hiene sau hamsteri...
Alteori e ceva inform, o tristețe scursă
Până la glezne. Sau doar cranii.
Coșmaruri pe picioare.
Hai să ne privim! - strig cu plânsul în gât.
Hai să ne vedem și să facem ceva!
Din oglindă se uită la mine
Un chip de carton, fără expresie.
O mască albă.

Ridic privirea.
Nori calmi, pufoși, se plimbă alene,
Fâșii de senin, intens albastre,
Îmi pătrund ochii, mintea, inima.

Din oglindă mă privesc eu.

Fantome

Uneori e mare aglomerație în oglinda mea.
Dau buzna brusc fantomele. Fantomele mele.
Eu - cele care puteam fi, cea care aș putea să devin,
Cea pe care nu o recunosc... și-ar mai fi...
Stau la taifas, rar se contrazic în ceea ce mă privește.
Sunt calmă și tăcută. Le las să fie și ele.
Bine că rămân acolo, de cealaltă parte a existenței.
De la o vreme sunt tot mai gălăgioase,
Vor pe scenă. Au mai fost, le place,
Simt și ele că trăiesc...
Bâzâiau vag în aerul de deasupra mea,
Printre ștăngi și reflectoare.
- Încă puțină răbdare! - le spun.
Drept răspuns, toate au scos limba la mine
Și m-au bruftuluit.
Bine că n-au dispărut... Încă...
Ce-aș mai privi în oglindă?!

Cronică matinală

Deschid fereastra. Aud cocoșii
Trâmbițând. E încă întuneric.
Urmează zorii ultimei jumătăți de veac al meu.
Cafeaua aburește. Ziarul mă așteaptă împăturit.
Tolănită în aerul dimineții anunțate,
Prind curaj să răsfoiesc un pic
Cronica vieții mele. Sorb din cafea.
Aprind cu impertinență o țigare.
Cronica? Banală. Cu vagi accente
Dramatice pe ici pe colo. Cu multă poezie.
A altora. Câteva știri din medicina tradițională,
O bucățică frumoasă de rai și niscai coșmaruri,
Puțin zbor, ceva urlete, două revolte,
Trei păcate capitale și dans,
Cinci dezamăgiri, șaptemiliardeșasesutecincizecișipatru de mirări...
Abandonez ziarul.
Cine-am fost? Cine sunt?
Ia te uită! Încă un răsărit!
Văd soarele!

Cioburi

Privesc planeta spartă în bucăți:
Cioburi aburinde.
Fâșii care încă sângerează
Se smulg cu scrâșnet
Din trupul umanității.
Apoi, încet - încet, se pietrifică,
Respirația se oprește.
Doar moartea, rânjită, mai fumegă
Ironic deasupra lor, suflând
În aburul amintirilor. Și gata.

Cioburi zornăitoare.
Nimeni să se joace cu ele.
Jocul e uitat.
Printre scândurile scenei
Crește iarba.