miercuri, 12 iunie 2019

Omul praf de stele

Există condamnații la singurătate
Care nu sunt niciodată singuri.
Ei traversează cerul sub privirile tuturor.
Fulgere scânteietoare ce scutură lumina
Spre sufletelor celor ce-i privesc.
Există condamnații la singurătate
Însoțiți pretudindeni de privirile celor
Ce se hrănesc din frumusețea zborului
Profilat pe cer, zbor dureros, fierbinte,
Ce-l consumă pe condamnat.
Sacrificiul ce ridică priviri
Nu poate fi decât singular.
Omul-cometă se naște cu propria-i combustie,
Care-i desprinde tălpile de pe cele lumești.
Până-și descoperă menirea pășește stângaci,
Nu-și găsește locul, țopăie ridicol prin viața terestră.
Omul-cometă, omul-stea, omul-scânteie luminoasă
Se naște pentru ceilalți și nu poate trăi cu ei,
Doar pentru ei.
Omul-praf de stele e cel mai singur.
El dispare în muzica astrelor
Împărțind armonia cu noi.
Să tăcem o clipă.
I-ați auzit?