SECRET

Plang. De frumusete.
Auzind vocea Domnului
Risipita in solfegii.
Plang. De frumusetea
Sensului armonic.
Plang. De frumusete.

Culeg lacrimile
si le ofer
pe altarul suferintei.
Culeg lacrimile
si le daruiesc insetatilor:
Taiati din datornicii durerii!

Plang. De sensul dezvelit
dar tainic
al Vocii armoniei totale.
Plang. De frumusetea
vibratiei acestei lumi.
Plang. Nu destul.

Mi-e dor de scena. Inca n-am jucat anul asta... In 2012 am avut primul spectacol pe 1 ianuarie la Teatrul Podul si a fost un an bun si plin pentru mine in teatru. Anul asta am inceput cu... nu cu teatru :)  Nimic nu seamana cu ce s-a dus. Traim in prezent? :)
Cel mai mult m-am bucurat anul asta (adica astea 8 zile care-au trecut din el)  in materie de teatru de interviul lui Eugenio Barba pt revista Yorick luat in 2010...
http://yorick.ro/eugenio-barba-nordul-fiintei-tale-trebuie-sa-nu-si-modifice-coordonatele-2/

Povestea lantului care lumineaza

De unii oameni
Ma simt inlantuita-n sufletu-mi.
Sunt lanturi de lumina,
De mine alese-n ceas de taina
Cand harul se coboara peste fire.
Si fiecare za-i un dar
Pe care il desfac de Sarbatori.
Din el ma-nfrupt
Adeseori.
Caci Sarbatoarea e lumina vietii
Ce-n fiecare zi se naste iar.
Darul e zilnic. Doar ca sa-l vezi,
sa-l recunosti ca Sarbatoare,
cerem har!

lipsa

Azi am lipsit. Am evadat in Yourcenar. Revin maine. Sper :)
Noapte buna!

MUZICA

Liniste. In muzica.
Armonii preclasice
Aluneca si coboara
Peste materia cenusie,
Se impletesc
Cu impulsurile electrice
Ce nu formeaza altceva decat
Identitati:
amintiri, idei, emotii,
intentii, contradictii,
pofte, dorinte,
aspiratii, vise......
Intreaga retea
a retelelor de retele
ce suntem.

Liniste. In muzica.
Armonii preclasice
Imi ordoneaza sinele.
Imi amintesc taina.
Imi mangaie duhul.
Si tot ce-i viu
Si miscator in fiinta mea
Se-aduna. E un rau
Care-si aduna apele
(Ce continua sa izvorasca la nesfarsit)
Devine fluviu larg, imens, intreg
Doar ca sa se ofere din nou
Marii, oceanului, norilor,
Ghetarilor, cetii, ploii...

Ordinea curgatoare a muzicii
Aduce intelesul suprem al curgerii:
Gandurilor, apelor, vietilor...
Liniste. In muzica.
Sens. In muzica.

Nu mai am diacritice

Nu mai am diacritice :(  Din cauza asta mai-mai sa treaca de 00 si sa-mi calc intelegerea cu mine insami. Doar ca ce pot sa scriu fara diacritice? Un motiv de confuzie in plus pe lume :) O sa ma rezum la propozitii simple: Azi a fost bine. O grija mi s-a luat de pe umeri (mai sunt cateva dar orisicat...) Parca eram pe un deal sau in avion si vedeam cum fuge umbra cenusie a norilor odata cu ei. Lumina invada cenusiul si culorile se scuturau din amorteala si incepeau din nou sa straluceasca. Asta era de dimineata asa ca am avut o zi colorata. Multumesc!
... mama inca nu e bine...

Azi am nevoie de cuvintele altcuiva.

Mâinile mele bâjbâie în căutarea unui punct de sprijin, dar tot ce apucă în baba-oarba asta se transformă în nisip și se scurge printre degete...

"Ca și despre copac nu afli nimic despre om cercetându-l în aspectele lui diferite de-a lungul vieții. Copacul nu e sămânță, apoi tulpină, apoi trunchi flexibil, apoi lemn mort. Nu trebuie să-l împarți pentru a-l cunoaște. Copacul este acea putere care se unește încet cu cerul. Ca și tine, copilul meu. Domnul îți dă viață, te face să crești, te umple de dorințe, de regrete, de bucurii și suferințe, de mânie și îndurare. Apoi te ia din nou la el. Totuși, tu nu ești nici acest școlar, nici acest soț, nici acest copil, nici acest bătrân. Ești cel ce se desăvârșește. Și, dacă te vei descoperi asemeni unei ramuri unduitoare, prinsă temeinic în trunchiul măslinului,  vei gusta eternitatea în mișcările tale. Și totul în jurul tău va deveni veșnic. Veșnică fântână care cântă și care a potolit setea părinților tăi, veșnică lumina ochilor când îți va surâde fata pe care o iubești, veșnică răcoarea nopților. Timpul nu mai e o clepsidră ce-și scurge nisipul, ci un secerător ce-și leagă snopul." Antoine de Saint-Exupery, CITADELA

Azi am găsit mângâierea citind, nu scriind.
Mâine mă duc la doctor.

2 IANUARIE A FOST O ZI VERZUIE

Azi, deși îmi propusesem, nu m-am întâlnit cu verdele :(
Am plecat, m-am întâlnit întâi cu soarele, arăta optimist ca de obicei dar și ușor năuc și superficial de parcă era cu gândul în altă parte, poate la alt anotimp, așa că n-a reușit să mă încălzească cine-știe-ce. M-am întâlnit ulterior, rând pe rând, cu maidanezul cel mai mare, mai calm și mai blond-blând al blocului nostru care nici el nu mi-a dat multă atenție pentru că purta țanțoș un ciolan imens in bot și după ce a sărit grațios și eficient gardul spre grădină, a îngropat comoara la rădăcina unui tufiș; apoi cu tramvaiul 1 care era într-o dispoziție binevoitoare, m-a întâmpinat cu căldură când ne-am văzut dar arăta, ce e drept, la fel de obosit ca anul trecut - n-am stat mult împreună era pe fugă; apoi m-am întâlnit cu mama care nu putea scăpa deloc de anul ce s-a dus - o migrenă începută pe 29 decembrie 2012 nu se mai îndura să plece în ciuda încurajărilor noastre sub formă de antiinflamatorii sau analgezice. Ca să lărgesc conversația, i-am măsurat mamei tensiunea arterială. Cu stetoscopul în urechi și cu ochii pe cadranul rotund am simțit brusc cum o ceață verzuie inundă sufrageria mamei și se împrăștie cu viteză peste tot pe strazi, prin tot orașul, mai departe, mai departe, mai departe, făcând din 2 ianuarie o zi verzuie. 19 cu 10. Mare tensiune. Ceața verzuie e răsuflarea monstrului Frică. Mi-aș fi dorit să nu-l mai văd, e cunoștință veche ne știm demult dar din păcate de câte ori apare întâlnirea e intensă și mă obosește groaznic. Dar cel mai rău la el e respirația asta,ceața asta care te năucește de nu mai vezi clar unde ești sau pe unde să mergi... Am luat măsuri pentru scăderea tensiunii arteriale și recuperarea cromatică a lumii. Ventilez de la prânz și parcă-parcă s-a curățat aerul un pic.
Ieri voiam să mă întâlnesc cu verdele, azi nu știu cum să scap de verzui(sub formă de ceață). Simțiți diferența între verde și verzui? E diferența dintre "de" și "zui". Dar mai bine mă gândesc mâine la asta, e și mâine o zi (Sper! Mulțumesc!).

1 IANUARIE 2013

http://www.youtube.com/watch?v=KHzfD6XLK7Q

Să scriu zilnic va fi anul ăsta exercițiul meu cel nou. Scrisul mă obligă să-mi pun ordine în gânduri și să nu-mi uit prioritățile. Spre deosebire de actorie am în față interlocutorul aparent  ideal: cel care tace și doar ascultă dar... ce singurătate!

De ce am avut mereu impresia că zilele de 1 ianuarie sunt în alb/negru? Singurele nuanțe sunt griurile. Nu înseamnă că nu-mi plac, dimpotrivă: după ce stridența nopții de sărbătoare (cu accente disperate uneori în încercarea de a ne simți bine cu tot dinadinsul)  se lasă înghițită de culorile pastelate ale răsăritului, odată cu lumina vine liniștea. Și liniștea luminii și a ideii de nou început seamănă cu sentimentul pe care îl am când privesc o fotografie veche - alb/negru sau sepia: curiozitate și o emoție confuză = intuiție, pre(post)simțirea unei lumi în care n-am trăit (poate ar fi fost mai bine atunci... poate nu....) dar în care alții au iubit, au suferit, au dansat, au plâns... ca și noi acum. 1 ianuarie pare a fi ziua în care trecutul se suprapune peste viitor (și viceversa) ceva s-a terminat, altceva abia se trezește din mahmureală să înceapă, albul și negrul desenează pe hârtia fotografică a emoțiilor și gândurilor noastre. Eu nu știu care e cum (trecut-alb-negru-viitor) ce știu e că mi-e dor de verdele ierbii și-al frunzelor acum. E deja seară, mâine răsare iar soarele (Mulțumesc! ) și atunci o să merg la plimbare prin parc să vizitez verdele. Vise bune și frumoase!

Rămășițe din 2012

Pentru mine scrisul e terapeutic. La propriu: mă vindecă, scade tensiunea arterială, micșorează aciditatea gastrică etc :) 
Când mă simt nedreptățită, când revolta îmi fierbe în gât și în suflet scriu și asta mă eliberează de furie, de resentimente și cu atât mai mult poezia. Când scriu poezie se petrece ceva în plus, o transformare alchimică a emoțiilor și gândurilor negative în iertare și speranță și chiar iubire. E mai mult decât vindecare... Încercați singuri, nu spun mai mult...
Așadar, rămășițele din 2012: o poezie pe care am scris-o ca să scap de senzația de sufocare   și, atunci când i-am citit-o lui Tibi (soțul meu) întrebându-l dacă să o pun pe blog, a zis mai în glumă, mai în serios "Pune-o de revelion" și... iată-mă. Plus o a doua poezie scrisă după ce mă vindecasem cu prima.
M-am hotărât să scriu pe blog ceva mai mult decât poezii după ce un mare maestru pe care cu cinste, după mulți și grei ani îl pot numi prieten - nu spun cine e, persoană importantă, becher - mi-a scris într-un mesaj de Crăciun:
"Numai tu știi cu adevărat ce e ascuns în sufletul tău atât de încuiat cu un lacăt mare și gros. Oricum poate că zidul se va sfărâma într-o zi și vei ieși la lumină cu tot ce ai mai bun de oferit."

Eu nu mă știu înlănțuită, dar mi s-a întâmplat ca omul ăsta să aibă dreptate în ce mă privește dincolo de înțelegerea mea și nu numai a mea, așa că m-am hotărât să-i iau în serios vorbele acționând. Iată-mă încercând să ies la lumină. Oare ce am de oferit?


30.10.2012 - atunci am scris poezia asta care se numește
                        

                        BALADA ACTORILOR

E plin de victime pe scena goală.
Actorii rupți în coate sunt huliți.
Nu publicul e cel care se aude.
Maimarii lumii noastre, voi grăiți?

Din guși și riduri ale conștiinței
Țâșnesc azi demonii codați
Care dansează tropăind frenetic
Peste actorii ce-și doresc deja a fi uitați.

Și nu e scândura ce-și cere jertfa.
Ei îi ajunge jugul unui rol.
Ceimari sunt cei ce mânuiesc cravașa
Cu-n rânjet mulțumit - totul e-al lor.

Actorii-maidanezi se adună-n haite
Și urlă a pustiu de sens înalt.
Doar Shakespeare îi aude peste veacuri
Ceimari dorm bine, în palate de asfalt.

Singurul vis le e orizontala-n somnul lor
Căci au uitat privirea să-și înalțe.
De sus Cehov zâmbește, pregătind Livada
În care-ajung actorii-atunci când mor.


Vindecată, am avut puterea să descriu unul din cele mai puternice și intime momente din viața mea de artist. Câțiva colegi din lumea teatrului au fost atunci martori și participanți activi ai întâmplării mele care mă va urmări probabil până la sfârșitul zilelor: am trăit o experiență șamanică lucrând o poezie a lui Eminescu. Râde cineva? Zâmbește măcar? Vă rog, simțiți-vă bine... Și acum, descrierea poetică:


MOMENT DE GRAȚIE

Carnea fierbe, atinsă de cuvânt.
Țâșnesc din ea scântei de sens,
Fragmente de idee plămădite din pământ.

Trupul întreg vibrează armonizat cu duhul
Ce, mai presus de astăzi,
Își veșnicește suflul.

În arderea nebună a trupului ce sunt
Simțit-am pentr-o clipă cum și cer și pământ
Se întâlnesc prin sinea-mi.
În cuvânt.