Știre

 

Am vrea să zburăm, nu? Am vrea să știm să zburăm fără

Motoare, metale, cazmale... Înțelegeți.

Am vrea.

O ultimă descoperire spune că nu ne-ar trebui aripi.

Doar puterea de a ne desprinde. 

Nu lipsa gravitației (aia ar fi plutire în derivă, iluzia zborului).

Fac de zor exerciții de desprindere.

Până acum am desprins un leucoplast.

Ca să ajung la mine însămi mai durează ceva,

Sunt bine înfășurată în bandaje, amintiri,

Scotch, imagini, dublu adeziv, senzații...

Și altele.

Încep să-mi pierd răbdarea și

Parcă-parcă aș rupe tot dintr-odată.

Probabil mi-aș rupe doar degetele.

Răbdare. Desprinderea se deprinde.

În timp. Cu timp. Fără timp. 

Am uitat de timp. 

Timp? Splash! Iar am căzut.

OGLINDĂ OGLINJOARĂ

Pe nesimțite, nici nu se știe exact când,

S-a spart oglinda lumii. Și iată: fiecare și-a revendicat

Ciobul lui de adevăr, fărâma de reflexie a întregului pierdut.

Se rătăcește în neștire, pe câte un fragment răsturnat,

Ca și cum ăla ar fi Drumul, Calea, Cărarea Unică.

Sau se stă neputincios la câte o răscruce (timp nedefinit) ,

 Așteptând întâlnirea cu ciobul potrivit întru re-întregire.

Alții au și aruncat la gunoi încercarea de oglindire -

- aici pare cel mai grav - drept care și-au pierdut și umbra

Și speranța vederii cerului. Scurmă doar pământul.

Probabil că de atâta agitație, bătrâna planetă obosită

O să inventeze (iar!) ceva ca să ne potolească,

Să ne trimită la culcare mai devreme,

Să n-o mai chinuim atât în zadar.

Ea-și conține reflexia. Știe să privească 

Unde trebuie. Ne-a și spus, dar în vacarmul omenirii

Ai zice că nimeni nu mai aude.

Facem liniște o clipă?

Parcă nu mi-e somn. Încă.