Privind prin oglindă

Amintirea s-a-ntrupat

şi a venit să stea cu mine la masă

câteva ore.

“Ce surpriză!” cred că nici n-am îngăimat,

ci doar am gândit, pentru că Ea, Amintirea,

conversa ca şi cum era perfect normal:

să vorbim, să dansăm, să trăim iar…

Mai mai că m-a convins.

Şi … gata!

Am încercat apoi s-o îndes la loc,

în pod, în cutia veche de pălării dantelate

ale altor vremuri.

Nu mai încape!

Am vrut s-o ascund

după tabloul prăfuit

al celor ce au plecat din viaţa mea.

N-am reuşit: aluneca mereu,

continuu, împiedicându-mă să plec.

M-am prefăcut că e un semn de carte

şi am încercat s-o strecor

între paginile altor destine.

Aiurea! Destinele rămâneau căscate,

blocate din curgerea lor din cauza Amintirii mele

Era A Mea.

Şi atunci? “Ce mă fac eu cu tine, măi?!”

Nu mai poate să-mi răspundă. Gata.

“Eu ce să mai fac acum? Să te târâi după mine

peste tot?”

Tace.

Am lăsat-o pe podea,

în mijlocul vieţii mele.

Din când în când

trag cu ochiul la ea.

“Ei cât crezi tu c-o să mai aştept eu

să te-ntrupezi la loc?”

De fapt, cred că ştiu:

abia aşteaptă o secundă de neatenţie

ca să apară iar drept în faţa mea

şi să îngaime:

“Ce surpriză! Şi eu care credeam că tu eşti Amintirea!”

O să-i ţip:

“Sunt, măi, Orbule şi Nevăzutule,

Sunt Amintirea,

Dar sunt Amintirea Ta!”

Oferte de sezon

Ceva fluturi în stomac?

Nu, mulţumesc. Am vulturii mei

Care planează lent

Deasupra prăpastiei

Pe care o conţin.

Ceva fiori reci în palme?

Nici asta, mulţumesc,

Prefer să aştept

Piroanele fierbinţi,

Chiar dacă n-o să le merit

Niciodată.

Ceva mâncărimi în talpă?

În nici un caz. Cred

Că nici nu mai am tălpi

De cât am mers căutând.

S-au tocit picioarele până

La genunchi şi, abia acum,

M-am oprit:

În sfârşit am găsit poziţia corectă

De stat în echilibru...

Istvan în Epopeea lui Ghilgameş

Cameleon sensibil,

Pe scenă împrumuţi

Textura lemnului.

Eşti fibră vie

Prin care curge seva

Poveştii milenare.

Prin tine lemnul

Se înmoaie-n lut,

Mişcător, alunecos,

Inform, incert.

Lutul respiră,

Gâfâie, transpiră

Animalic.

Amuşini căutând

Lumina iubirii

Din femeia legendară.

Şi monstrul se desface,

Îşi găseşte verticala,

Se înalţă sabie spre zei.

Altă iubire ţi se ascute

În privire: de el, de om

Ce-nfruntă zeii.

Pedeapsa o primeşti

În locul lui.

Şi-atunci, tot ce părea

Solid, materie-nviată,

Se desface-n umbră.

O umbră tremurândă

Prin care iar zăresc

Textura lemnului,

A scândurii din scenă...

Cameleon sensibil,

Ieşit acum în lume,

Rămâi doar o privire albastră

De întrebare ce reflectă cerul.

SCRISOARE

M-am pus la zid şi m-am lovit cu pietre.

Am auzit un strigăt. Erai tu?

O întrebare s-a născut în minte

Răspunsu-l ştii. Răspunde: da sau nu?

Azi îndrăznesc să-ntreb apusul.

O ceaţă de pe apă s-a-nălţat

Şi văd catargul, vela şi timona.

Pluteşte încă sau a eşuat?

Căci nici o adiere nu mai trece

Prin aerul fierbinte, îngheţat

În nemişcarea-i. Şi asistă rece

Cine, privindu-mă de sus, din cerul lat?

Sau rece e doar aşteptarea-mi lungă,

Doar gândul ce mă-mpinge iar la zid,

Când nici un vânt, blând, gândul nu-mi alungă

Când ameţită porţile-mi închid.

Sunt porţile din centru-mi către tine,

Către un zbor comun, înlănţuind

Două destine: dinspre despărţire

Spre sensul unic. Viaţă. Vieţuind.

prieteni - esenţe (esenţiali)

Scorţişoară

Scoarţă de copac

Fermecat

Înmiresmat de visele nimfei.

Aerul vibrează fierbinte

Sub lumina albastră a zeiţei nocturne.

Umbrele dansează,

Se ciocnesc de strălucirile stelelor

Şi explodează în idei.

Asta e ea,

Prietena mea,

Ilinca.

Vanilie

Scoarţă de copac

Fermecat,

Blând,

Admirat de copii şi nepoţi,

De noi toţi.

În aerul dulce amar,

Mângâiat de raze de soare

O briză se iscă

Şi creşte

Pe coame de val

Revărsat înspre mal.

Asta e ea,

Prietena mea,

Brânduşa.

Piper

Sămânţă fermecată,

Frământată de impulsuri acute

Ascunse de zâmbete mute.

Ghem negru

Ce s-ar putea desfăşura

Peste întreagă viaţa mea.

Tibi.

PĂCATUL DEZNĂDEJDII

Eram undeva –

suspendată deasupra mării -

îmbrăţişată de vânt şi de tine -

nu simţeam, nu auzeam mugetul gurilor rele -

nici scrâşnetul dinţilor care macină vieţi...

Pluteam senină, cu briza,

dansam cu delfinii, îţi zâmbeam spre apus.

Cuvintele/cioburi nu zboară peste apă,

tăişul lor n-avea cum să m-ajungă.

DAR am ales să cad în lume,

să pornesc păşind pe ciment printre ei,

să aud răsuflările grele de patimi,

să primesc scrijelit în retină cuvântul ciobit.

Şi tălpile mi s-au îngreunat de smoală

şi ochiul îmi sângerează amar

şi mugetul mă asurzeşte

şi caut şi caut şi caut să cred

că nu-i chiar aşa, că omul e om , nu reptilă,

nu ciob, nu asfalt, nu marfar‚

dar tot ce-ar putea să mă-nalţe acum

e pierdut şi uitat.

E-n zadar.