Confesiunea de vineri

Există cuvinte prețioase,
Pe care le prefer nerostite -
Dar îmi doresc să văd cum oamenii acționează întru acestea:
Recunoștință, demnitate, tradiție, libertate, smerenie, iubire, curaj, perseverență....
....și mai sunt.....

Pe de altă parte,
Dacă le tăcem prea mult, le uităm.

Așadar: recunoștință, demnitate, tradiție, libertate, smerenie, iubire, curaj, perseverență...
...și mai sunt.....

Confesiunea de miercuri

Uneori oamenii vor să arunce din ei spaime, frustrări...și fac asta prin cuvinte.

Aruncă fără să fie atenți, fără grijă de celălalt,

Buchete de cuvinte, ca pe grămezi de mingi.

Acestea sunt greu de prins, lovesc uneori

Sau se împrăștie fără măsură în jur, se pierd...

Toate se pierd până la urmă...

Dar bine e să nu lovească...

Țin bine cuvântul în palme,

Îi urmăresc conturul cu degetele,

Îi mângâi suprafața,

Îți caut privirea,

Ți-l arunc.

L-ai prins?

Te-am lovit?

Confesiunea de joi

Azi un copac râdea la mine din toate crengile.
Am râs și eu înapoi... din toate puterile...

Confesiunea de marți

Uneori nu-mi plac cuvintele:
Când se-nghesuie prea multe,
prea mari, prea goale, nerușinate sau
strâmbe - pe un spatiu al ideii, al emoției, al iluziei -
prea mic...
Pot vorbi despre puțin
Dar nu mult...
***
Îmi plac castelele de nisip dar
când sunt construite lângă valul mării.
Așa, n-ai iluzia că dăinuiesc,
Vezi ce ușor le topește apa,
Ce repede se pierd în largul tăcut... al uitării...

Confesiunea de luni

Cuvintele rostite sunt trupuri.
Trupuri care îmbracă
Sau ascund, de multe ori,
Sensuri, emoții, iluzii...
Viața lor e scurtă
Mai ales dacă nu sunt ascultate.
Le putem înmormânta scriindu-le,
Sperând la o posibilă înviere
În mintea celor ce le vor citi...
Și totuși...
Ei își vor naște propriile sensuri,
Emoții sau iluzii...

Am disecat mereu cu voluptate
Trupuri ascunse-ntre coperți,
Iubesc liniștea cimitirelor - biblioteci
Și miracolul învierii armatelor de cuvinte
Întru bine și frumos al teatrului.

Pe scenă - iar și iar -
Popoare, civilizații întregi revin la viață
Rostite și ascultate...

Nu mereu

Zici că știi

De câteva zeci de ani
(mai nimic dacă numără planeta....)
Mă tot întreb și n-am aflat
Cine mă privește din oglindă.

Am înțeles ceva despre: îndoiala
Asupra a ceea ce se afirmă cu siguranță ;
Despre cum frumusețea se simte doar cu sufletul,
În faptele bune și se tace despre asta;
Despre cât de mult mint cuvintele atunci când spun ceva;
Despre cât de mult înșală ochii celor ce privesc împărați;
Despre cum toți murim. Și nu știm nimic despre asta.

De câteva zeci de ani
(mai nimic dacă numără planeta....)
Habar n-am de unde am venit.
Unde mă duc?

Din cerc în cerc, în salturi,
Am căpătat ceva distanță,
Cât să cuprind mai multă întrebare doar....

Așa că privește, decide tu cine sunt și taci cât vrei despre asta.
Mă îndoiesc că vei vedea ceva mai mult decât o altă reflexie...

URME

Pe urmele pașilor tăi
S-a strecurat în casă liniștea:
O liniște pustie, surdă.

Fereastra a rămas
Cu pleoapele căzute,
Adormită fără vise, fără imagini...

Am rămas și eu înghețată
Într-o așteptare fără obiect,
Fără vise. fără imagini...

N-am altă soluție decât
Să mă furișez și eu pe urma pașilor tăi -
Doar până la primul colț de stradă....
Liniștea moartă o să se plictisească
De una singură în odaie,
Doar cu fantoma pisicii
(Care, cu siguranță, nu-i dă nici o atenție!)
Și-o să plece până la urmă hai-hui,
Căutând alți pași...
Oricum - toate urmele se amestecă la un moment dat...