Dansul vieții

 Firele de praf dansează, invizibile,

În imensitatea spațiului albastru,

Purtate de vânt.

Firele de praf fac piruete,

Arabescuri complicate,

Grațioase, surprinzătoare,

În înalt și aproape de pământ,

Invizibile până când raza le atinge.

Pentru cât durează lumina -

Un fragment de zbor se arată,

Un ochi pământesc îl poate vedea.

Firele de praf au nevoie să fie văzute,

Pentru ca un ochi exterior să le numească

Altfel decât fire de praf: dans, zbor, arabesc...

Atunci abia se pot lăsa să se desprindă

Din suflarea ce le animă, 

Se pot așeza liniștite peste celelalte fire de praf

Îngroșând stratul și devenind pământ.

Amintirea zborului lor 

(Pentru care poate exista o mărturie),

Amintirea suflului vieții

Germinează sămânța din sol,

Amintirea devine dorință de zbor

Și crește spre înalt.

Firele de praf se văd doar în lumină.

NUCUL (am copilărit într-un nuc)

 

Nucul mare și amar

Doarme-n umbra lui - și iar

Îmi doresc să-l fi trezit,

Să fi stat, să-i fi vorbit.

Poate s-ar fi bucurat,

Ar fi stat, ar fi cântat

Despre tot ce a văzut,

A simțit și a știut,

Despre tot ce nu știu eu

Care stau și scriu din greu

Despre nucul adormit,

Ce-l iubesc și l-am iubit,

De când l-am văzut înalt,

Verde, alb, amar, curat -

Leagăn viu de vise mari,

Frunze aspre, fructe tari,

Scoarță albă, moale, bună,

Rădăcini înfipte-n lună,

Umbră mare, neagră, rece.

Toate vin, el nu mai trece.

El mă doare-n gând și-n suflet.

Nucul m-ar opri din umblet,

Dar el doarme-acum și iar

Simt că este în zadar,

Trebuia să-l fi trezit,

Să fi stat, să-i fi vorbit.

Sau să mă întorc acum

Și să-l iau cu mine-n drum,

Cu pământ, cu rădăcini

Și cu casă și cu spini

Și cu mine și cu tot!

Doar că nu mai pot să pot!!!

SĂ FII

 De la un moment dat

Viața are gust de oțel.

Dacă-l accepți și guști din ea, așa,

Metalul despică limba

Și te trezești că poți vorbi

Două sensuri în același timp.

Dacă accepți și simți

Gustul metalic. Al vieții.

Ai spune că e un câștig,

Că poți accelera comunicarea,

Legătura cu celălalt...

Eroare. Parțială.

Puțini au urechea suficient de largă

Cât să încapă două sensuri deodată.

Devine, mai degrabă, handicap:

Majoritatea aude o limbă neștiută,

O păsărească, o klingoniană sau

Mai-știu-eu-ce...

Dacă accepți gustul metalic

Al vieții - fără rugina aferentă, desigur -

Vei fi înțeles de mult mai puțini.

Și totuși, e un farmec în asta:

Dacă încap două sensuri deodată

Ele sunt ca oglinzile reflectate 

În ele însele; se amplifică

La nesfârșit și poți

Să plonjezi deasupra Sensului

Și doar SĂ FII.

 

ÎNTR-O ZI

 zi din aia cu z mare

nu zi mare

doar Z mare

stau prinsă

de mâini 

și de picioare

cu lanțuri

și zale

grele

ale mele

eu le-am legat

intenționat

eu am tăiat

carnea și pielea

eu am cerut

iertare

către soare răsare

și m-am legat

să nu zbor

nu-i vina lor

tot eu

o să cer 

aripi de zmeu

la timpul potrivit

când luna s-a ivit

la răsărit

de noapte

plin de șoapte

blânde

mângâietoare

ce-aduc 

vindecare

de suflet, nu de trup

și-atunci o să rup

legături 

și-o să țâșnesc

în sus

după apusul omenesc

spre cer

într-un arabesc

o să desenez viața

clară

ca dimineața

de vară

TEATRU. MOARTE. LUME.

 

Teatru. Nu mi-a plăcut când eram copil – mi s-a povestit că la singurul spectacol de la Țăndărică la care m-a dus mama am început să strig și să plâng când băiețelul neascultător era amenințat de un crocodil. Alți copii de vârsta mea încercau să-mi explice că e doar o poveste dar am continuat să sufăr și să strig până când m-au scos din sală. Am urât și desenele animate care se terminau trist (Mica sirenă) și pe Anderson cu totul, deși l-am citit obsesiv pe la 8 ani, până pe la 10 chiar... Nu mi-a plăcut teatrul nici mai târziu, mergeam doar ca să văd în realitate actorii care îmi plăcuseră în filme, altfel vedeam doar butaforia. Viața mi s-a schimbat la un moment dat și am ajuns actriță. Nu mai contează acum de ce – în detaliu. Contează doar că am decis în urma unor experiențe trăite că teatrul e o cale de cunoaștere, de autocunoaștere (ceea ce e cam același lucru...) și asta m-a interesat; teatrul ca laborator de experimentare a ”lumii”. Pentru experimentul ăsta e nevoie de niște condiții – ca pentru orice experiment – și nu mă refer acum la cele materiale (pentru teatru, astea sunt minime). Trebuie oameni curioși întru același lucru. Am avut norocul să întâlnesc regizori mari, dăruiți, inspirați, oameni/bibliotecă, magicieni ai teatrului. Ei stabileau condițiile de bază construind lumi pe scenă. În lumile astea actorii puteau deveni personaje, existențe care interacționau subordonându-se legilor lumii create pentru acel spectacol. Am ”trăit” astfel în multe lumi. Am trăit multe vieți. Unele mai lungi, altele mai scurte – în funcție de cât s-a repetat și cât s-au jucat spectacolele. Am 51 de ani acum și uneori simt că am trăit o secundă(viața ”civilă”), alteori 300 de ani(pe scenă). Cu fiecare om (mare regizor sau actor), parte din lumile în care am existat și eu, care a murit, am simțit că se taie o bucată din existență. Nu doar din existența mea. Am simțit că dispare și o bucată de viitor. Că orizontul se îngustează. Nu toți cei din breasla noastră își propun să creeze universuri fascinante, cu legi funcționale care construiesc trasee/povești capabile să potențeze actorii și să absoarbă spectatorii în același timp. Unii construiesc structuri scenice care doar imită realitatea, cu scopul de a relaxa publicul sau de a-i pune niște teme înaintea ochilor. Nu toți sunt (sau măcar vor să fie) magicieni/creatori. Nimic rău în asta. Doar că pe mine nu mă interesează – sunt butaforii, nu realități ficționale. Nu riscă nimic, urmează rețete și totul devine previzibil... pentru mine. Inclusiv succesul (uneori). Pentru ca ceea ce e pe scenă să mă intereseze, să mă lase curioasă, trebuie să rămână un sens/simț ascuns chiar după ce spectacolul s-a sfârșit. Și pentru public și pentru actori. Să ai impresia că lumea în care tocmai ai fost absorbit (actor sau spectator) a existat și continuă să existe și fără tine. Abia atunci experimentul are condițiile depline. Abia atunci e ca în viață (și moarte).

ADEVĂR

 

Nu-i place limpezimea oglinzii

Așa că scrâșnește și scuipă strigând:

Minciună! Cine a pictat chipul ăsta

Urât în oglinda mea? Se întoarce furios

Agățând (poate intenționat) un colț de reflexie.

Limpezimea s-a făcut bucăți în urma lui-

Cioburi căzute, în care acum se oglindește cerul.

Urâțelul pornește lacom, căutând alte suprafețe. Unele flatante.

Prin cioburile căzute trec nori albi

Și zboruri ample de păsări.

Adevăr

Sunt

 

Odihnă.

Să te desprinzi. Să lași. Să te lași.

Să ierți. Să te ierți.

Să nu te mai agăți. Să stai.

Să fii. Atât. Doar atât.

Să știi apoi că ești. Și?

Nimic. Stai. Ești. Știi.

Cel mai greu. Cel mai de neînțeles în lumea învingătorilor.

În lumea câștigătorilor. 

În lumea reușitelor.

În lume. 

Stau. Sunt. Știu că sunt. 

Las. Mă las. 

Iert. Mă iert.

Aleg asta.

Sunt liberă.

Sunt.

Știre

 

Am vrea să zburăm, nu? Am vrea să știm să zburăm fără

Motoare, metale, cazmale... Înțelegeți.

Am vrea.

O ultimă descoperire spune că nu ne-ar trebui aripi.

Doar puterea de a ne desprinde. 

Nu lipsa gravitației (aia ar fi plutire în derivă, iluzia zborului).

Fac de zor exerciții de desprindere.

Până acum am desprins un leucoplast.

Ca să ajung la mine însămi mai durează ceva,

Sunt bine înfășurată în bandaje, amintiri,

Scotch, imagini, dublu adeziv, senzații...

Și altele.

Încep să-mi pierd răbdarea și

Parcă-parcă aș rupe tot dintr-odată.

Probabil mi-aș rupe doar degetele.

Răbdare. Desprinderea se deprinde.

În timp. Cu timp. Fără timp. 

Am uitat de timp. 

Timp? Splash! Iar am căzut.

OGLINDĂ OGLINJOARĂ

Pe nesimțite, nici nu se știe exact când,

S-a spart oglinda lumii. Și iată: fiecare și-a revendicat

Ciobul lui de adevăr, fărâma de reflexie a întregului pierdut.

Se rătăcește în neștire, pe câte un fragment răsturnat,

Ca și cum ăla ar fi Drumul, Calea, Cărarea Unică.

Sau se stă neputincios la câte o răscruce (timp nedefinit) ,

 Așteptând întâlnirea cu ciobul potrivit întru re-întregire.

Alții au și aruncat la gunoi încercarea de oglindire -

- aici pare cel mai grav - drept care și-au pierdut și umbra

Și speranța vederii cerului. Scurmă doar pământul.

Probabil că de atâta agitație, bătrâna planetă obosită

O să inventeze (iar!) ceva ca să ne potolească,

Să ne trimită la culcare mai devreme,

Să n-o mai chinuim atât în zadar.

Ea-și conține reflexia. Știe să privească 

Unde trebuie. Ne-a și spus, dar în vacarmul omenirii

Ai zice că nimeni nu mai aude.

Facem liniște o clipă?

Parcă nu mi-e somn. Încă.

azi 26.04.2023

 N-am poezie azi. Aproape că dimpotrivă. Am o dispoziție lucid/riscant/cinic/sinceră: nu există democrație în artă; nu există șanse egale, nici echilibru sau armonie. Corectez: nu există în procesul de creație , nu mă refer la rezultatul final, la ”produs”. Natura nu e echidistantă, nici democratică. E crudă:  unora ”le dă”, altora - nu. În domeniul creației artistice e evident: unii creează, alții - mulți - doar consumă. Să mă refer cu sinceritate la teatru - doar aici pot să spun (în sfârșit!) că știu. Pe scenă se vede cu adevărat CINE EȘTI. Lucrând am învățat să ”citesc” artistul - fie el actor sau regizor - uneori chiar scenograful - coregraf=regizor. Am descoperit că pot să ”văd” omul din spatele actului artistic. Văd cum mari regizori se tem de moarte sau uitare, cum actorii sunt disperați să rămână tineri, vii, în atenția publicului, în simpatia lui.... Văd cum mari artiști mai demult se simt depășiți de tehnologie, de vremuri...cum luptă să supraviețuiască, să intereseze, să agațe atenție... Mă uit la mine cum mă uit la ei. Doar că nu mă pot vedea în timp ce joc :)  Nu mi-am dorit meseria asta. Cumva ea m-a chemat. De ce? Nici acum n-am aflat. A fost cel mai simplu drum pentru mine. Nu ușor, doar simplu. Nu sunt un actor tipic. Nu vreau să mă recunoască lumea pe stradă. Îmi place doar să fiu pe scenă. Rău de tot îmi place. Să modelez realități. Să trăiesc iluzia mai intensă decât viața uneori. E mândria supremă. Mândria creatorului. Am încercat și regia nu doar actoria dar nu e la fel. Nu e la fel de intens. Regizorul creează în spatele publicului și din cauza asta lipsește intensitatea de care vorbeam. Spectacolul tot al actorilor e. Sunt o actriță disciplinată și - de cele mai multe ori - exactă. Nu mă tem de public, doar de regizor pentru că e singurul care știe ce ar trebui să fie - dacă e un regizor bun.... Dar fiecare reprezentație e un prilej să contrazic până la limită indicația regizorală doar ca să mă întorc la ea, în ultima clipă. Să potențez situația propusă regizoral, să creez la rândul meu - ca o pictură vie - să contrazic până cedez, să mă pun în dificultate ca să rămân vie. Pe scenă. Pe scenă nu ești viu mereu - chiar dacă ești în viață. Mă bucur uneori când uit textul - rar uit. E un prilej să trăiesc mult mai intens povestea/situația scenică. Fără public nu se poate asta. Sunt, de multe ori, mult mai vie pe scenă decât în viață. Din cauza asta, chiar dacă nu sunt un ”actor tipic” cred că am ce căuta în meseria asta. Și - DA - sunt mult mai frumoasă pe scenă decât în viață, tocmai pentru că sunt mai vie. Cred că ”mi s-a dat”. Cu toată modestia. :) 

ZĂDĂRNICIE

 Fru-mu-se-țe. Zic.

Ce-i aia? Zice.

A-de-văr. Zic.

Ce-i aia? Zice.

Sens, mister, cale, întrebare, căutare, conștiință, responsabilitate...

What?  Mai lasă-mă. Zice clovnul și se încruntă la mine.

Uită-te - zice - uită-te tu la tine!

Tac.

Ne privim amândoi în aceeași oglindă.

Un craniu rânjește la noi din reflexie.

Ai dreptate - zic - toate ajung acolo până la urmă,

Dar până atunci?! Până atunci ce mai e?

Money makes the world go round - zice - 

Până atunci doar ne învârtim.

Ne lăsăm învârtiți - zic.

Tot aia, tot aia, tot aia e -

La ce-ți trebuie să te miști altfel? 

Stai și lasă-te învârtită de ban,

Treci prin zile și nopți amețită

De valsul zornăitor. Și dacă ești trează

La ce-ți folosește?

La frumusețe, la adevăr, la mister,

La suflet, la viață - îi strig .

Dar vocea mea nu se mai aude

În zornăitul infernal din jur.

Clovnul se încruntă la mine.

De fapt, știe și el ce strig -

N-are nevoie să audă...

Se apropie amenințător dar eu sar în oglindă.

Și râd. Împreună cu craniul.

Moartea îmi dă mie dreptate.

Stau

 Stau

Cu mine însămi 

Ca dintotdeauna - de când mă știu.

Timp de contemplație.

Timp de gând fără gând.

Rugăciune fără cuvinte.

Timp de adunat putere pentru ”întru”.

Timp fără timp.

Stau.

Lumină.

Stau în lumină.

Stăm în lumină?

SUFLETUL FANTANĂ

 

Când în sufletul fântână cade moartea cuiva drag,

oglinda apei se scufundă în ea însăși, o vreme,

în hăul creat de stânca/moarte.

O vreme.

Valuri izbesc marginile ființei.

Încet, hăul se acoperă.

Cercuri transparente se retrag în sinele ce doare.

Sufletul îmbrățișează stânca.

Apoi e doar liniștea care doare. Liniște.

DAR când viața cuiva (care n-are ce căuta acolo)

Cade în sufletul fântână,

Se zbate, încearcă să se prindă de marginile ființei,

Tulbură, ridică mâlul amintirilor

Și-l amestecă în limpezimea prezentului.

Brrrr. Ce stropi, ce alge, ce nisip, ce lipitori, ce monștrii trezește din adâncuri. Brr.

Nu-mi cereți apă prea curând.

Viața se potolește greu.

Să așteptăm. Cu ochii la cer. Acolo nu cade nimic. Doar zboară.

Trebuie să mă opresc.

Tocmai mi-au crescut niște pene. Mă duc să exersez planarea.

Zvrrrrrrrrrr.

ILUZIA

 Eu și prietena mea Iluzia

Ne-am ocolit în ultima vreme.

E cea mai bună companie în concediu...

Așa că iată-ne împreună.

Cum Intensitatea e mereu absentă în lunile de vară,

Pășesc, după ceva vreme, lângă vechea tovarășă de drum.

E cea mai plăcută companie-

Nici o dezamăgire, nici o dorință neîmplinită.

Mereu disponibilă - la o aruncătură de gând.

Ne știm demult - departe în copilărie....

M-a ajutat de fiecare dată când i-am cerut-o.

Singurul lucru pe care mi-l cere - și asta doar ca să existe -

E timpul. Timpul vieții mele.

Dar cine cere altceva...?

Ai zice că e fragilă, că poate fi sfâșiată oricând... 

Dar e singura constantă în viața mea.

Când îmi fac de cap cu Realitatea, ignorând-o,

Așteaptă - răbdătoare, discretă - în unghiul cel mai ascuțit

Al minții mele, până o chem să mă salveze.

Și vine. De fiecare dată.

Împreună ne scăldăm în clipe blânde,

Călătorim în spațiu, iubim etern și murim liniștit,

Strălucim și explodăm, ne stingem și ne reaprindem.

De ce aș mai avea nevoie de alt/cineva/ceva?

Și totuși. Uneori adoarme. 

Eu nu dorm după amiaza,

Știu că voi dormi veșnic cândva - sper să-mi ajungă veșnicia,

Să mă pot odihni în ea. 

Trez(v)ia asta mă condamnă să am și alte întâlniri.

Ești tu? Sunt eu? E azi? E ieri?

 Doar urlet și scrâșnet în fluviul de cenușă.

Nicio insulă vie, nici pace.

Sunetul oaselor frânte de timp.

Alunecarea lentă spre uitare.

Substanță moartă în mișcare.

Un vulcan de lacrimi trebuie acum.

Să curețe, să spele, să croiască un drum.

Nevoia de verb care să spargă vertical.

GOL

 

 Dreptul. Apoi stângul. Apoi dreptul.

Așa. Încet. Apoi dreptul.

 -Gol. În gol. Nimic să mă susțină.

Apoi dreptul. 

-Nu. Gol. E gol.

Apoi dreptul.

Totul e să continui să pășești.

Golul dispare dacă îl calci.

Apoi dreptul.

Așa. Încet.

La mulți ani!

 Se face din ce în ce mai liniște.

Golul din imediata apropiere crește.

E mult mai ușor să pleci.

Sunt tot mai puțini cei cărora trebuie

Să le spui La revedere. 

Lumea devine tot mai cenușie,

Tot mai previzibilă.

Singurul miracol perpetuu

Rămâne El. 

Iubirea și iertarea întrupate.

Cum să nu iubești iubirea?

Doar de dragul Lui

Repet zilnic efortul de a vă iubi.

Uneori - îmi iese.

Dacă nu-mi puneți piedici prea mari, reușesc.

Acum mărturisesc că vă iubesc doar de dragul iubirii.

E mult? E puțin?

La mulți ani!

POCĂINȚĂ

 În prima zi n-a băgat de seamă nimeni

Cineva a tușit ușor, altul a scuturat praf de pe umăr în treacăt.

A doua zi cineva a tușit un pumn de cenușă, altcineva și-a scuturat o bucată de umăr

Prefăcut în cenușă.

Abia de a doua zi așadar s-a văzut.

A treia zi, cea în care suntem, ne-a obișnuit

Cu imaginea trupurilor ce cad în genunchi mergând pe stradă,

Cenușa surpă când un mușchi, când laringele, când inima însăși.

În a patra zi care bate în răsărit toate sufletele vor fi cenușă.

Carcasele se vor mișca automat, repetând și mimând viața.

Înăuntru nu va mai fi nimeni.

Se va vedea doar la apropiere, oricâtă lumină ar traversa ochiul

Nimic nu va mai străluci. Nici o lacrimă nu va mai curge.

E bine? E bine fără lacrimi?

Dă-mi! Dă-mi-le mie pe toate! Azi, acum, în ceasul al douăsprezecelea

Al celei de-a treia zi! Dă-mi toate lacrimile să le plâng!

Trece-le în contul altora, al celor răi sau încenușați deja!

Ca să nu ne mai uscăm... Plângeți acum, în ceasul al douăsprezecelea,

Ca să nu ne uscăm... Ca să nu ne uscăm... Ca să nu... 

Lacrimi. Mulțumesc.

durere

Adâncul sufletului sângerează
Lacrimi violet țâșnesc
Încercând să spele negura durerii
Nu Nu Nu Nu
Durerea e solidă, pietrificată
somn uitare somn
Dă=mi speranță
Te rog

Coșmar cu măști

Măștile ni s-au lipit de față
Și au luat forma eului ascuns.
S-a umplut strada de frici,
De pleoape lipite, de rânjete îngâmfate,
Ba sunt și niscai păuni de-a dreptul,
Hiene sau hamsteri...
Alteori e ceva inform, o tristețe scursă
Până la glezne. Sau doar cranii.
Coșmaruri pe picioare.
Hai să ne privim! - strig cu plânsul în gât.
Hai să ne vedem și să facem ceva!
Din oglindă se uită la mine
Un chip de carton, fără expresie.
O mască albă.

Ridic privirea.
Nori calmi, pufoși, se plimbă alene,
Fâșii de senin, intens albastre,
Îmi pătrund ochii, mintea, inima.

Din oglindă mă privesc eu.

Fantome

Uneori e mare aglomerație în oglinda mea.
Dau buzna brusc fantomele. Fantomele mele.
Eu - cele care puteam fi, cea care aș putea să devin,
Cea pe care nu o recunosc... și-ar mai fi...
Stau la taifas, rar se contrazic în ceea ce mă privește.
Sunt calmă și tăcută. Le las să fie și ele.
Bine că rămân acolo, de cealaltă parte a existenței.
De la o vreme sunt tot mai gălăgioase,
Vor pe scenă. Au mai fost, le place,
Simt și ele că trăiesc...
Bâzâiau vag în aerul de deasupra mea,
Printre ștăngi și reflectoare.
- Încă puțină răbdare! - le spun.
Drept răspuns, toate au scos limba la mine
Și m-au bruftuluit.
Bine că n-au dispărut... Încă...
Ce-aș mai privi în oglindă?!

Cronică matinală

Deschid fereastra. Aud cocoșii
Trâmbițând. E încă întuneric.
Urmează zorii ultimei jumătăți de veac al meu.
Cafeaua aburește. Ziarul mă așteaptă împăturit.
Tolănită în aerul dimineții anunțate,
Prind curaj să răsfoiesc un pic
Cronica vieții mele. Sorb din cafea.
Aprind cu impertinență o țigare.
Cronica? Banală. Cu vagi accente
Dramatice pe ici pe colo. Cu multă poezie.
A altora. Câteva știri din medicina tradițională,
O bucățică frumoasă de rai și niscai coșmaruri,
Puțin zbor, ceva urlete, două revolte,
Trei păcate capitale și dans,
Cinci dezamăgiri, șaptemiliardeșasesutecincizecișipatru de mirări...
Abandonez ziarul.
Cine-am fost? Cine sunt?
Ia te uită! Încă un răsărit!
Văd soarele!

Cioburi

Privesc planeta spartă în bucăți:
Cioburi aburinde.
Fâșii care încă sângerează
Se smulg cu scrâșnet
Din trupul umanității.
Apoi, încet - încet, se pietrifică,
Respirația se oprește.
Doar moartea, rânjită, mai fumegă
Ironic deasupra lor, suflând
În aburul amintirilor. Și gata.

Cioburi zornăitoare.
Nimeni să se joace cu ele.
Jocul e uitat.
Printre scândurile scenei
Crește iarba.

Om care se crede nuc

Există oameni - scut.
Există oameni - glonț.
Există oameni - aripă,
După cum există deja oameni - zborrrrrrrrrrr.
Eu nu m-am văzut,
Mă simt om - nuc.
Oare asta sunt?
Ce știu sigur
E că, în ultima vreme,
M-au încolțit oamenii - clește.
Sunt de multe feluri.
Ca și cleștii.
Cei mai periculoși nu-s cei
Care ciupesc în scoarță
(Mai bună sau mai îmbătrânită... deja...)
Nici cei ce vor să smulgă cuvinte
Din frunzele amare.
Sunt smulgătorii de speranță
Și de vis.
Aștept.
Deocamdată cu răbdare,
Ascunsă în singurul refugiu
Care e poezia,
Să se coboare pacea.
”Poți să aștepți tu, mult și bine!”-
-Continuă smulgătorii de cuvinte
Să-mi ferfenițească frunzele... amare...
Mișcă-te, fă ceva!
De acolo, din mijlocul poemului,
Nu pot să le ofer și să-mi ofer decât
”Vreți nuci? Mai crude sau mai coapte,
Mai pentru cozonac, tort sau colivă!
Care pentru ce credeți...
Vreți? Vreau? Mai vreau?”

Carne în metru antic (vorba vine...)

Când praful stelar din care sunt făcuți artiștii
Se împrăștie răspândind muzica luminii
Pe cerul nopții noastre, a pământenilor,
Încă ne mai putem vedea visele aievea.

Vine răsăritul terestru (vorba vine...)
Și-n zgomotul vieții aud un vuiet,
Un sunet subteran ce crește, vibrează
Ca un semn de catastrofă iminentă.
Mă opresc, privesc în jur,
Ceilalți continuă să se miște,
să vorbească fără sunet, fără știre, în ne-știre (vorba vine...)
Și simt cum singurătatea îmi urcă frica din tălpi
În inimă, în gât, în creștetul capului,
insuportabil, urlu.
AUD un urlet.
Aud urletul meu ce m-a invadat  pe furiș
Și mi-a izbucnit ca trecând din măruntaiele pământului,
prin mine, spre lumina zilei.
Am născut, pe neștiute, un urlet.
Mă prelungește în vibrație.
Aproape văd aerul cum se adună în forme de sunet (vorba vine...)
Și găsesc timp și distanță să-l privesc,
să-l văd cum mă consumă în materializarea
unui semn din invizibil.
 Am timp să mă și mir de ce trăiesc... trăind.

 E teatru? (Vorba vine...)

Cum carnea își consumă respirația,
Sunetul intră în mut, proiecție și amintire.

Apoi VĂD.
Văd cum pământul capătă forme de chipuri.
Calc pe chipuri ce s-au coagulat pe neștiute,
cât eu urlam.
Nu pot să calc.
Țărâna-și desenează  amintirile, trecutul re-învie. (Vorba vine...)

Și înțeleg, într-un târziu, cum carne, sunet și lumină
Una sunt.

E noapte iar. Ridic privirea ca să respir din praf de stele
Lumină și muzică.
Visele sunt tot acolo. Aievea.
Nu mai vine vorba.