ADEVAR (bol magic)

Adevarul ciobului e de necontestat.
El e. Ciobit si apasat.
Tare. Lucios. Albastru. Hotarat. Taios.
Sa-l negi nu poti. Acolo e. La fel.
Nu-i altceva: nici soare, nici inel,
Nici broasca, nici cenusa, nici otel.
E ciob. Tampit si uratel.
Ca el si alte cioburi stau.
Adevarate! Fara de habar
Ca adevarul lor nu-i necesar;
Ca sensu-ntregului ce-au fost odat’
Era… sublim! Fiindca era ne-adevarat!

EXERCITII DE INVIORARE

Inchide ochii. Asa ai sa vezi mai bine.
Inchide ochii. Asculta-mi mangaierea.
Pipaie sufletul.
Inchide ochii. Ai sa simti
Cum miroase cuvantul tacere.
Parfumul lui o sa-ti lumineze calea.
Deschide ochii.
Tot mai vrei sa vorbesti?

SPERANTA

Speranta se strecoara printre pietre,
Prin mal sau iarba. Imi furnica glezna.

Si ganduri bune-n colturile mintii
Incep sa straluceasca, musca bezna.
Tristetea-ntunecata se sfasie,
De poale ii atarna franjuri mari
Caci coltii de lumina ai sperantei
Se-nfig cu pofta: mari, adanci si tari.

Un fulger alb rasare si apune,
Se sparge in scantei de curcubeu.

Din inima cocosii-ncep sa sune
Cu trambite de-argint, din scut de zmeu.

O aripa imi creste brusc in tampla
Si falfaie spre cer intr-un avant

O talpa mi se-nfige-adanc in stanca
Si suge seva vietii din pamant.

UMBRA CANTECULUI

Canta cantecul din mine –
Canta singur; fara stire
De vreo grija sau povara
Sau de mazga de afara.

Tine-o asa si tot mai tare!
Poate soarele rasare,
Poate vantul se porneste
Si uratul il goneste...

Canta-mi, cantece, in suflet
Pana m-oi opri din umblet
Sa ma culc in iarba-amara
Si apoi sa zbori afara –

Tu, macar – de n-oi putea
Sa ma tin de umbra ta...

GOL

Sa zbor departe intr-un colt de munte…
Sa ma strecor macar, daca nu zbor –
Din nori pufosi sa se aleaga-o punte.
Ma va uni firav cu lumea Lor…
Si doar un pocnet de ciocanitoare
Ma va zbarli stingher, in treacat doar
Cand frumusetea ierbii o sa ma doara
Si de alte zvonuri n-o sa am habar…
Sa uit de cele multe, cele grele –
Cele-mbibate-n altceva, nu har.
Sa uit c-aveam in coltul mintii mele
O carie de ciment si de var.
Sa simt mirosul oaselor din campuri
Sa gust din praful dur, din lut amar
Sa-mi umble-n vene bocete si canturi
Varsate-n al naturii larg altar…
Sa nu ma mai trezesc din moarte-n viata
Si nici din viata-n moarte iar si iar
Sa ma intind in timp ca Eminescu
Cu tampla-n cer, calcaiul pe amnar…
Scanteia sa ramana o lumina,
Lumina-n timp sa scanteieze doar
Si steaua sa inghete in planeta.
Planeta sa ilumineze iar.
Si-n clipa suspendata-n vesnicie
Eu sa pornesc prin cosmos printre zei
Sa caut inceputul si sfarsitul
Acestui gol de eu, de tu, de ei…

IDENTITATE

Un univers din sunete, senzatii,
Imagini si cuvinte –
Reflectate pe luciul fin –
Al Eu-lui batran.

Ce faci cu ele, Tu,
Cel netrezit deplin,
In Subterana mintii mele?

Le lasi doar sa pluteasca,
Prafuite…
S-alunece cand sus, cand jos,
Spre nicaieri?

Le vei renaste vreodata / din cenusa timpului / din care s-au nascut?
Sau poate trebuie doar sa atarne-n nemurire
Si material de vise sa ramana –
Pentru alt Eu – mai tanar, mai precar…

Oricum ar fi, doar bezna sa nu fie!

(Desi, din cand in cand, si intunericul e necesar…)

FABULA (cantec de dragoste de pe plaiurile noastre)

Cand cerul mort ti se intinde-n suflet,
Cand inima s-a potolit de-atata umblet,
Cand gandul s-a golit de cautare,
Cand pacla s-a lasat pe zare,
Cand trupul s-a tocit de-mbratisare

Poti sa te-ntorci in mlastina de-acasa.
Poti sa-ncetezi sa crezi ca esti mireasa
Sau ginere –
Sau geniu –
Sau nemuritor.
Eu, lipitoarea, te astept cu-acelasi vanat dor,
In malul romanescului ogor.

Si sangele-ti cleios de-atata drum
Ti l-oi sorbi la fel de lacom si acum
Ca si atunci, demult. (Tu nu mai stii...!
Dar nici nu trebuie... eram copii...)

Si dupa-mbratisarea vampireasca,
In tine alta viata-o sa se nasca
Si vei pleca din nou adolescent
Chiar mai departe, peste Vechiul Continent,
Uitand de sarutarea namoloasa.

Si eu, Vampira, iar o sa raman acasa
Sa te astept mereu, cu-acelasi vanat dor
In malul romanescului ogor!

TU SI EU



Un mos iti atarna in minte
Un fluture-ti falfaie-n suflet.
E nor si e cald si e bine.
In sange se naste un urlet.
El urca si creste. Izbeste
Cu linistea alba-n pereti.
E soare, e frig si e vanat
Si fluturii sunt violeti.
Si mosul ranjeste a toamna
Si urletul a inghetat –
Acum e pietroi – are forma de doamna
Cu sufletul dat la spalat.

De ce sa mai zbori daca stii ca "dai de pamant"?

  Ascult obsesiv de câteva săptămâni o anume înregistrare cu "Lie Ciocarlie" cântata de Maria Ciobanu. Am găsit-o întâmplător pe youtube când "răsfoiam" plictisită printre muzici noi-vechi-blânde-rele-albe-negre... Nu căutam muzică populară. Cred că am dat clik doar din cauza unei amintiri vagi din copilărie: mătușa/nașa mea (care m-a crescut până la 10 ani) asculta Lie Ciocarlie...
  În fine, nu căutam dar nici nu am găsit muzică populară: cântecul ăsta e altceva...
  De ce mă emoționează până la lacrimi de fiecare dată când îl ascult ( la rând sau nu...)? ...și aproape în aceleași ( cam 4) momente ale scurtului cântec (2min 40sec) îmi țâșnesc automat lacrimi din ochi?
    " Lie ciocârlie,
Ia să-mi spui tu mie
De ce zbori în vânt
Și dai de pământ?
De ce cânți pe lan
Fără ciocârlan,
Ce stai pe câmpie
Singură, pustie?
Ce nu cânți pe vale
Unde-i mai răcoare,
La izvoare reci,
Ori vrei să mă-ntreci?”
   Cântecul ăsta e o întrebare despre sensul zborului către cer... singur... înfiorat doar de prezența zborului celuilalt... om sau ciocârlie, atrași de înalt deși știu că vor "da de pământ"...
   Ingenuitatea interpretării e de ciocârlie :) !
  Artistul întreaba artistul care e sensul zbaterii: și în timp ce întreabă își și răspunde: cântecul și zborul își au sensul prin ele însele; prin puterea de a investi în miracol, iar și iar...