Când praful stelar din care sunt făcuți artiștii
Se împrăștie răspândind muzica luminii
Pe cerul nopții noastre, a pământenilor,
Încă ne mai putem vedea visele aievea.
Vine răsăritul terestru (vorba vine...)
Și-n zgomotul vieții aud un vuiet,
Un sunet subteran ce crește, vibrează
Ca un semn de catastrofă iminentă.
Mă opresc, privesc în jur,
Ceilalți continuă să se miște,
să vorbească fără sunet, fără știre, în ne-știre (vorba vine...)
Și simt cum singurătatea îmi urcă frica din tălpi
În inimă, în gât, în creștetul capului,
insuportabil, urlu.
AUD un urlet.
Aud urletul meu ce m-a invadat pe furiș
Și mi-a izbucnit ca trecând din măruntaiele pământului,
prin mine, spre lumina zilei.
Am născut, pe neștiute, un urlet.
Mă prelungește în vibrație.
Aproape văd aerul cum se adună în forme de sunet (vorba vine...)
Și găsesc timp și distanță să-l privesc,
să-l văd cum mă consumă în materializarea
unui semn din invizibil.
Am timp să mă și mir de ce trăiesc... trăind.
E teatru? (Vorba vine...)
Cum carnea își consumă respirația,
Sunetul intră în mut, proiecție și amintire.
Apoi VĂD.
Văd cum pământul capătă forme de chipuri.
Calc pe chipuri ce s-au coagulat pe neștiute,
cât eu urlam.
Nu pot să calc.
Țărâna-și desenează amintirile, trecutul re-învie. (Vorba vine...)
Și înțeleg, într-un târziu, cum carne, sunet și lumină
Una sunt.
E noapte iar. Ridic privirea ca să respir din praf de stele
Lumină și muzică.
Visele sunt tot acolo. Aievea.
Nu mai vine vorba.
